Heureux qui comme Ulysse

 

Heureux qui, comme Ulysse, a fait un beau voyage,

Ou comme cestuy-là qui conquit la toison,

Et puis est retourné, plein d’usage et raison,

Vivre entre ses parents le reste de son âge!

 

Quand reverrai-je, hélas, de mon petit village

Fumer la cheminée, et en quelle saison

Reverrai-je le clos de ma pauvre maison,

Qui m’est une province, et beaucoup davantage?

 

Plus me plaît le séjour qu’ont bâti mes aïeux,

Que des palais Romains le front audacieux,

Plus que le marbre dur me plaît l’ardoise fine:

 

Plus mon Loire gaulois, que le Tibre latin,

Plus mon petit Liré, que le mont Palatin,

Et plus que l’air marin la doulceur angevine.

 

France, mère des arts, des armes et des lois

 

France, mère des arts, des armes et des lois,

Tu m’as nourri longtemps du lait de ta mamelle:

Ores, comme un agneau qui sa nourrice appelle,

Je remplis de ton nom les antres et les bois.

 

Si tu m’as pour enfant avoué quelquefois,

Que ne me réponds-tu maintenant, ô cruelle?

France, France, réponds à ma triste querelle.

Mais nul, sinon écho, ne répond à ma voix.

 

Entre les loups cruels j’erre parmi la plaine,

Je sens venir l’hiver, de qui la froide haleine

D’une tremblante horreur fait hérisser ma peau.

 

Las, tes autres agneaux n’ont faute de pâture,

Ils ne craignent le loup, le vent ni la froidure:

Si ne suis-je pourtant le pire du troupeau.

 

Nouveau venu qui cherches…

 

Nouveau venu, qui cherches Rome en Rome

Et rien de Rome en Rome n’aperçois,

Ces vieux palais, ces vieux arcs que tu vois,

Et ces vieux murs, c’est ce que Rome on nomme.

 

Vois quel orgueil, quelle ruine et comme

Celle qui mit le monde sous ses lois,

Pour dompter tout, se dompta quelquefois,

Et devint proie au temps, qui tout consomme.

 

Rome de Rome est le seul monument,

Et Rome Rome a vaincu seulement.

Le Tibre seul, qui vers la mer s’enfuit,

 

Reste de Rome. Ô mondaine inconstance!

Ce qui est ferme est par le temps détruit,

Et ce qui fuit au temps fait résistance.

 

Ceux qui sont amoureux, leurs amours chanteront

 

Ceux qui sont amoureux, leurs amours chanteront,

Ceux qui aiment l’honneur, chanteront de la gloire,

Ceux qui sont près du roi, publieront sa victoire,

Ceux qui sont courtisans, leurs faveurs vanteront,

 

Ceux qui aiment les arts, les sciences diront,

Ceux qui sont vertueux, pour tels se feront croire,

Ceux qui aiment le vin, deviseront de boire,

Ceux qui sont de loisir, de fables écriront,

 

Ceux qui sont médisants, se plairont à médire,

Ceux qui sont moins fâcheux, diront des mots pour rire,

Ceux qui sont plus vaillants, vanteront leur valeur,

 

Ceux qui se plaisent trop, chanteront leur louange,

Ceux qui veulent flatter, feront d’un diable un ange:

Moi, qui suis malheureux, je plaindrai mon malheur.

 

Je ne veux point fouiller au sein de la nature

 

Je ne veux point fouiller au sein de la nature,

Je ne veux point chercher l’esprit de l’univers,

Je ne veux point sonder les abîmes couverts

Ni desseigner du ciel la belle architecture.

 

Je ne peins mes tableaux de si riche peinture,

Et si hauts arguments ne recherche à mes vers:

Mais suivant de ce lieu les accidents divers,

Soit de bien, soit de mal, j’écris à l’aventure.

 

Je me plains à mes vers, si j’ai quelque regret,

Je me ris avec eux, je leur dis mon secret,

Comme étant de mon coeur les plus sûrs secrétaires.

 

Aussi ne veux-je tant les pigner et friser,

Et de plus braves noms ne les veux déguiser,

Que de papiers journaux, ou bien de commentaires.

 

Las, où est maintenant ce mépris de Fortune

 

Las, où est maintenant ce mépris de Fortune?

Où est ce cœur vainqueur de toute adversité,

Cet honnête désir de l’immortalité,

Et cette honnête flamme au peuple non commune?

 

Où sont ces doux plaisirs qu’au soir sous la nuit brune

Les Muses me donnaient, alors qu’en liberté

Dessus le vert tapis d’un rivage écarté

Je les menais danser aux rayons de la Lune?

 

Maintenant la Fortune est maîtresse de moi,

Et mon cœur, qui soulait être maître de soi,

Est serf de mille maux et regrets qui m’ennuient.

 

De la postérité je n’ai plus de souci,

Cette divine ardeur, je ne l’ai plus aussi,

Et les Muses de moi, comme étranges, s’enfuient.

 

 

 

Ferice, ca Ulise

 

Ferice, ca Ulise, mers-a-n călătorie

Ori, ca acesta, lâna odată dobândită,

S-a-întors cu datoria-îndreptăţită,

Anii rămaşi, cu-ai săi, în rest să-i fie.

 

Când m-oi vedea iar, vai!, în satul meu dorit,

Cu vatra fumegândă? Şi-n care timp mi-e scris

Să văd iar poarta casei, ivite des în vis,

Care mi-e cât o ţară şi chiar mai mult de-atât?

 

Mai mult îmi place locul de-ai mei strămoşi lăsat

Decât a Romei frunte cu-înalt semeţ palat;

Mai mult ca marmor place-mi ardezia cea fină.

 

Mai mult galica Loară decât Tibrul latin,

Mai mult micul meu sat ca dealul Palatin,

Mai mult ca unda mării dulceaţa angevină.

 

O, Franţă, mamă de-arte, de arme şi de legi

 

O, Franţă, mamă de-arte, de arme şi de legi,

La sân m-ai alăptat mai mult decât o mamă:

Ores, ca mielul care pe doica sa o cheamă,

Eu umplu, cu-al tău nume, abis, păduri întregi.

 

De m-ai ţinut odată ca pe-un iubit bun fiu,

De ce nu zici o vorbă acum, crudă fiinţă?

Răspunde Franţă, Franţă, ce tristă nevoinţă!

Nimic, doar nimfa Echo-mi răspunde în pustiu.

 

Prin câmpuri rătăcesc şi lupii-s lângă mine,

Un rece iz, din iarna cea aspră care vine,

Azi pielea-mi înfioară cu-o groază care curmă.

 

Toţi mieii tăi din lume au loc de păşunare,

Ei nu se tem de lup, de vânt, de-înfrigurare:

Şi, totuşi, nu mă aflu eu cel mai rău din turmă.

 

Tu, nou venit, ce cauţi…

 

Tu, nou venit, ce cauţi Roma-n Roma,

Nimic din Roma-n Roma în minte nu aşezi;

Palate vechi, vechi arce defel tu nu le vezi,

Vechi ziduri ce numite-s cu numele de Roma.

 

Uită-te ce mândrie, ruină şi chiar cum

Cea care punea lumea sub bună legea sa

Să domolească totul şi ea se domolea

Şi-ajunse pradă vremii ce toate le consum’.

 

Romă a Romei – singur monument

Doar Roma a învins-o pe Romă iminent

Doar Tibrul singur, ce se duce-n mare,

 

Rămâne bun din Roma. O, nestatornicie!

Ceea ce-i ferm înfrânt de timp dispare

Şi tot ce fuge-n timp se suie-n veşnicie.

 

Cei ce iubesc, cânta-vor des iubirea…

 

Cei ce iubesc cânta-vor des iubirea,

Cuprinşii de onoare de glorie-or cânta,

Cei de pe lângă rege izbânzi vor publica,

Iar curtezanii vântura-şi-vor dăruirea.

 

De arte iubitorii ştiinţa lor îmbie,

Cei virtuoşi s-or crede vorbind despre virtuţi,

Beţivii vor bârfi doar despre cei băuţi,

Iar cei ce-s cu răgazuri despre-ale lor vor scrie.

 

Cei ce-i vorbesc pe alţii sunt puşi pe clevetire,

Cei fără supărare – cu vorbe de zâmbire,

Cei îndrăzneţi vor trece la laudă cu firea.

 

Cei ce se plâng elogiul lor îl fac,

Măgulitorii schimbă şi îngerul în drac,

Iar eu, nefericitul, îmi plâng nefericirea.

 

Nu vreau să scotocesc în mijlocul naturii

 

Nu vreau să scotocesc în mijlocul naturii,

Şi nu vreau nici să caut în spirit universul,

Nu vreau nici la abis s-ajung acum cu versul

Nici să pictez în cer mândreţea-arhitecturii.

 

Nu-mi zugrăvesc tablouri cu prea multă pictură

Şi-înalte argumente nu se-află-în al meu vers:

Dar urmărind de-aici doar accident divers,

În bine sau în rău, eu scriu ca aventură.

 

Versurilor mă plâng şi dacă am regrete,

Râd tot mereu cu ele şi lor le spun secrete,

În inimă fiindu-mi prea siguri secretarii.

 

Nu vreau nici să le smulg şi nici să le lezez,

Cu nume brave nu vreau nici ca să le maschez

Ascunse prin jurnale sau chiar în comentarii.

 

Vai, unde este-acuma pentru Noroc dispreţ

 

Vai, unde este-acuma pentru Noroc dispreţ?

Şi inima ce-învinge oricare greutate,

Această vrere dreaptă spre imortalitate

Şi flacăra tot dreaptă la oamenii de preţ?

 

Unde sunt dulci plăceri pe care-în noaptea brună

Doar Muzele-mi dădeau, pe când în libertate

Pe verdele covor din maluri depărtate

Eu mă lăsam dansat sub razele de Lună?

 

Acum Norocul mi-este doar stăpânul,

Şi inima mea-mi se-îmbată cu preaplinul,

Şi-i servă-a mii de rele şi de căinţi ce cresc.

 

De viitor nu-mi pasă şi nici griji voi avea,

Ardoarea cea divină m-a părăsit şi ea,

Şi muzele-mi, străine, tot fug, se risipesc.

 

 

Traducere de Ioan-Aurel Pop