IULIAN BOLDEA, RELECTURA CA REEVALUARE

Adrian Dinu Rachieru este autorul unor cărţi de critică în care literatura este interpretată printr-un riguros examen istoric şi sociologic (Poeţi din Bucovina, 1996; Elitism şi postmodernism, 1999; Bătălia pentru Basarabia, 2000; Alternativa Marino, 2002; Eminescu după Eminescu, 2009; Ion Creangă. Spectacolul disimulării, 2012; Romanul politic şi pactul ficţional, I, 2015, II, 2018; Polemici de tranziţie, 2016; Politică şi canon literar, 2021). În Politică şi canon literar autorul examinează scriitori şi opere în consonanţă cu avatarurile canonului literar, într-o tonalitate obiectivată, documentată, prin apelul adecvat la bibliografii şi prin dexteritate în mânuirea conceptelor, fiind definite cinci tipuri de canon (politic, neomodernist, protocronist, postmodernist, est-etic), ilustrate prin scriitori reprezentativi. Atent la metabolismul şi avatarurile neomodernismului, Adrian Dinu Rachieru sesizează continuitatea fenomenului postmodernist, tributar civilizaţiei imaginii, „concept cameleonic“, policentric, ambiguu, refractar oricărei tendinţe de fixare, de coerenţă abuzivă şi, deci, atras de fragmentarism, fractură, marginalitate. Cu o tematică incitantă, Politică şi canon literar relevă dinamica relaţiilor fluctuante dintre literatură şi ideologie, pornindu-se de la trei perspective distincte ilustrate de Nicolae Manolescu („Niciodată, de altfel, canonul n-a părut a fi impresionat de politic“), Mihai Zamfir („Politica s-a amestecat întotdeauna în fixarea canonului literar“) şi Sorin Alexandrescu („Cred că a venit, în sfârşit, timpul să se încheie supremaţia canonului estetic în literatura română“).

Problematizând influenţele extraesteticului politic asupra literaturii, Adrian Dinu Rachieru pare un mediator obiectiv, dotat cu sugestivă capacitate de înţelegere a recontextualizărilor şi a convergenţelor ideatice. Critic comprehensiv şi tenace, uneori polemic şi incisiv, temeinic în cultivarea nuanţei, Adrian Dinu Rachieru crede că „dogma autonomiei esteticului (autonomismului) a fost o strategie conjuncturală“, funcţionând ca „exorcizare“ şi salvând „apartenenţa la modernitate“, cu observaţia foarte importantă că opera „se rupe“ de creator, critica trans-estetică având „un fundament estetic“, în condiţiile în care „igiena reevaluărilor“ este de necontestat, orice dezbatere începând „de la nivelul estetic“ şi obligând la relectură. Recitirea este, astfel, necesară pentru dăinuirea operei, cum sublinia Harold Bloom, canonul însuşi trebuind să fie revizitat, rediscutat, scos din condiţia sa de fetiş, panaceu, grilă arhetipală, „igiena reevaluărilor fiind pe cât de necesară, pe atât de dificil de realizat practic“.

În Recurs. Despre câteva cazuri literare, scriitori uitaţi şi scriitori refuzaţi (Editura Junimea, Iaşi, 2024) Adrian Dinu Rachieru revine asupra canonului, diagnosticând „boala canonizării“la noi, cu listele canonice aferente, fluctuante şi discutabile, prin apelul la teoreticienii notabili ai domeniului (Nemoianu, Manolescu, Mircea Martin, Mihai Zamfir, Marino etc.), fără să ignore scenografia paraliterară sau relevanţa reevaluărilor, a relecturilor ce transpun în fapt metabolizarea dezbaterilor şi metamorfozelor canonice, cum remarcă chiar autorul: „Putem accepta că dogma autonomiei esteticului (autonomismului) a fost o strategie conjuncturală, într-un context specific, sub bruiaj ideologic. Că a funcţionat ca «exorcizare», salvând, cu fler impresionist, apartenenţa la modernitate. Că cenzura şi autocenzura (văzută drept «compromis mental») au traumatizat lumea scriitoricească, fetişizând (izolând) esteticul, impunând coduri de lectură, alinieri, alterări. De unde şi pofta excomunicărilor în cruciada revizuirilor, pe fundament eticist, urmând directiva est-etică. Oricum, opera, supravieţuind, «se rupe» de creator; iar critica trans-estetică are un fundament estetic. Nimeni, credem, nu contestă igiena reevaluărilor. Dar orice discuţie începe de la nivelul estetic şi obligă la relectură“.

Cartea e structurată în trei secţiuni, Recitiri, Canonul uitaţilor şi Catalogul refuzaţilor, fiecare secţiune cuprinzând câte nouă cazuri literare. În studiul Vintilă Horia, un spirit „transgresiv“ e reevaluat, prin analize ale textelor literare şi autobiografice şi prin recapitularea traseelor exegetice, destinul unui scriitor pentru care literatura este „tehnică gnoseologică“. În Ion Negoiţescu şi „esteţii din Ardeal“. (Cazul unui marginal: Victor Iancu) sunt puse într-un dialog comprehensiv doi redutabili reprezentanţi ai Cercului literar sibian, conturându-se portrete credibile, situate în contexte estetice şi istorico-sociale, în care emoţia estetică şi explorările filosofice se întrepătrund într-o epocă a decantărilor de sensibilitate şi de revelatorie deschidere culturală. Un act de relectură  sistematică e dedicat autorului romanului Groapa (Un procopian: Eugen Barbu), reevaluare a unui scriitor „insurgent“ şi incomod („Capricios, vanitos, inchizitorial şi cârtitor, Barbu elogiază fără economie şi se răfuieşte cu toţi“), considerându-se că „la centenar, readus în atenţie, Eugen Barbu are şansa unor reevaluări ceva mai calme, recapitulând nu doar războaiele culturale de altădată, ci şi spectaculoasele schimbări de registru stilistic, de estetizare ostentativă, explorând parabolic faţetele decadenţei“. Dumitru Radu Popescu este „singular şi necanonic“ mai ales prin nuvela Leul albastru, „parabolă despre literatură şi libertate“, în timp ce în studiul Marin Preda: literatura ca destin este interpretată opera unui „scriitor-simbol“ al epocii, analiza romanelor demonstrând statutul canonic al scriitorului („Scriitor simbol al unei epoci, supusă unor fluctuante presiuni ideologice, înţelegând că nu poate ocoli, în scrisul său, într-un climat politic opresiv, temele ei grele, Marin Preda, nici evazionist, nici dizident, o defineşte exemplar“).

Alte studii, Monica Lovinescu şi est‑estetica. (Lovinescianismul: „tata şi fiica“), Nicolae Breban şi „proiectul destinal“. (Îngerul de gips: „paradigma katabazică“), Un „Melcoid“: I.D. Sîrbu) relevă dimensiuni ascunse ale unor personalităţi ale literaturii noastre, în timp ce partea a doua a cărţii, Canonul uitaţilor, revigorează profilul unor scriitori aproape uitaţi azi (Zaharia Stancu sau reabilitarea biografismului, Mihai Beniuc, un „toboşar“ de altădată, „Identităţile“ lui A.E. Baconsky). La acestea se adaugă analize atente ale prozei lui Ivasiuc, Mircea Ciobanu, Dana Dumitriu, Petru Popescu sau ale poeziei lui Florin Mugur şi Cezar Baltag. Catalogul refuzaţilor din finalul cărţii face dreptate unor scriitori cu destin paradoxal, de la Paul Goma şi ego‑literatura lui, la Dumitru Ţepeneag, Mihai Sin, Petre Sălcudeanu, Titus Popovici, Dinu Săraru, Ion Lăncrănjan sau Paul Anghel. Criticul propune astfel recitirea unor opere care au stat „sub vremi“, măsurând echidistant proporţiile de adevăr estetic ale operei şi avatarurile figurii biografice a scriitorilor, descifrând ambiguităţi identitare, prejudecăţi şi resentimente, aderenţe ideologice sau racorduri tendenţioase ale receptării. Cartea lui Adrian Dinu Rachieru repune în discuţie figuri şi opere literare, într-un demers analitic nuanţat, riguros şi recuperator, ce porneşte de la metamorfozele canonice în literatura română. Recurs e pledoarie pentru etica lecturii, pentru redeschiderea unor dosare ale operei, cu judecăţi abile şi argumentaţie temeinic orchestrată, fără părtinire, cu tact hermeneutic şi logică măsurată a demonstraţiei.