CONSTANTIN CUBLEŞAN, „CÂNT, CAM RUSTIC ŞI HAIHUI“

Poezia lui Lucian Vasiliu pare o joacă infantilă atâta timp cât nu aprofundezi versul acestuia. Descoperi astfel cum tentaţia ludică evoluează pe nesimţite, sau abrupt, într-un areal dramatic al compoziţiei metaforice reprezentând lumea amalgamată a diurnului, atingând uneori chiar corzile unei intimităţi tragice. Notaţia se conjugă uşor cu reflecţia şi meditaţia într-o falsă structură avangardistă, a literaturii absurdului, în vecinătatea calamburescului urmuzian: „Într-o parohie clară/ m-am mutat de-un timp./ La ţară,/ unde anii înserară/ cu pisici, dulce povară/ (tolănite, bunăoară,/ pe un maldăr de secară)// Aici nimeni nu separă/ oblomovii de ocară,/ nici arcuşul de vioară,/ când fecioarele-nfioară/ nopţile de timişoară// Sub cer tulbure şi şui/ nici cobor şi nici nu sui:/ cânt, cam rustic şi haihui:/ O, Bahlui, Bahlui, Bahlui!“ (Dum spiro, spero). Este, în esenţă, o poezie de notaţie, în care se consemnează (cuvânt nepotrivit aici, având, totuşi, sens) stări emoţionale produse de realităţile pe care le trăieşte la modul liric. Un lirism cinic şi ironic, al unui spectator lucid care-şi insinuează ideile sub masca (este o mască?) falsului biografism de o indiferenţă bonomă: „Eram într-un taxi,/ în aşteptarea verdelui la semafor,/ la o traversare centenară/ de pietoni// când l-am zărit/ pe exoticul amic:/ cumpărase covrigi proaspeţi/ pentru a-i înfuleca,/ gândeam meschin// Tocmai comentam negativ/ episodul,/ când scriptorul-parlamentar/ se porni a frânge pita-covrig/ împărţind-o columbelor// începură/ să ciugulească şi să murmure/ corale armeneşti/ la intrarea/ Bisericii Domneşti din Cernăuţi“ (Pe trotuar).

O selecţie restrânsă, ilustrativă totuşi, din creaţia ultimilor ani, avem în Fragmonade. Poeme inedite (2018-2023). Cuvânt însoţitor de Ana Blandiana (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024). Expresia rapidă, condensată metaforic, specifică aforisticii, fixează reflecţii şi meditaţii asupra sensurilor existenţiale („Sub zăpadă/ îngerii/ construiesc cetăţi de nisip// Sub zăpadă/ se tânguie Orfeu,/ liră crucificată// Sub zăpadă/ o altă lume filigranată/ ni se arată/ precum manuscrisele/ în grotele/ de la Marea Moartă“ (Hibernare ocultă). Se decantează astfel, ca într-o mărturisire de sine, atitudinea manifest a celui ce rezonează afectiv în actualitatea dramatică a contemporaneităţii: „Fug în lume/ pentru a reveni în lume,/ domnule/ Johann Sebastian Bach!// Fug de depozitele de muniţie/ de buncăre/ de stâlpii electrici/ înfipţi în trotuar// Fug de impostori/ fug de chiştoacele risipite în iarbă/ fug de vilele-hambare/ care obturează/ biserica, şcoala, biblioteca, muzeul// Fug de stăpâni fără stăpâni// Fuga, fuga, fuga/ să salvez/ crucea de gheaţă pe Dunăre!“ (Monolog de monadolog). Biografismul din lirica sa are o încărcătură dramatică dincolo de şăgalnicul ton autoironic, având, de fiecare dată, insinuarea unui (unor) autoportret realizat în pastel: „După o viaţă de asfalt, beton şi zgură,/ existenţa mea se pisiceşte/ la maturitate:// – Betrane/bătrâne/moşule junimist/ (grăieşte o limpede gură),/ e vremea să umbli desculţ,/ ca în copilărie/ Să te arunci în fântâni cu apă pură,/ să sari pârleazul bojdeucii,/ să culegi grenade devesele/ pe malul Dunării, după ploaie,/ să aprinzi chip de înger în băltoaca rustică,/ să te desprinzi – liliac/ de zidul posac// Să pui diacritice/ în pagină cu Beatrice,/ să fii tropar bizantin,/ să rătăceşti pe uliţa Păstorel Teodoreanu/ îngânând o epigramă adresată lui Stalin“ (Lucianogramă franciscană). Grenadele devesele sunt de fapt nişte succinte poeme pamfletare, cârcotaşe, având verb vitriolat foarte bine insinuat metaforicului imagistic, cultivat, de altfel, pretutindeni: „Popor de stânga şi popor de dreapta/ neam rupt în două,/ rupt şi corupt,/ cu ochii blânzi, cu orizontul/ cerc de apă tulbure în care toţi aruncă/ piatră după piatră, să nu mai înţeleagă/ nimeni nimic// Popor de stânga şi popor de dreapta/ traci mai de Sud, traci mai de Nord/ şi taci, şi taci/ în marş siberian// Popor de stânga şi popor de dreapta/ transhumant, exilat, migrator,/ pus pe iernare/ din nord viking spre sud iberic// Popor de stânga şi popor de dreapta/ de-a dreapta Tatălui Pantocrator/ la scaunul mamei Maria/ strivind clepsidra sub tălpi desculţe/ ca în tabloul lui Octav Băncilă// Popor de stânga şi popor de dreapta/ cu Dunărea, sânge de leac“ (Popor de stânga şi de dreapta). Se simte definit ca ieşean pursânge, drept care poemele sale cochetează cu fapte, cu denumiri de locuri specifice oraşului şi ţinutului, dar mai ales cu siluetele prietenilor, pe care îi evocă în spiritul tradiţional, să zic, al întrunirilor faptice sau imaginare la Bolta Rece, la Casa Pogor sau oriunde altundeva unde totul e amintire şi umbră vie: „Magister eroticarum, Emil,/ cum te-ai stins ca un fitil/ într-un felinar pe Nil// Psalm în schitul lui April,/ suspendat zbor calofil/ tamaretă-n pas cadril!// Capricorn sub nea, umil/ amic bun precum Ahil!// Se rostogoleşte pasca/ galbenă ca rostopasca/ sus în ceruri, la Dolhasca! (Brumă, brumariană).

Originalitatea unui astfel de discurs liric, datorat unui cozeur de elită, constă în spontaneitatea şi ingeniozitatea calamburescă a potrivirii cuvintelor (cum ar zice Arghezi), care devoalează, din subsolul sugestiv al împerecherilor verbale şi al metaforelor, stări emoţionale, atitudini, complezenţe afective, toate fixate ca într-un insectar imagistic de veritabilă coloratură inedită: „Cârlimoşi/ neam de bărboşi/ trei la număr/ pe sub stele fără număr// Doar enumăr:/ GELOU, CASIYK şi LOUK/ nărăvaşi,/ nordici apaşi –/ înseraţi, umbre – haiduc/ fraţi de cruce/ la răscruce,/ robi ai nopţii hăbăuce// Cântă greierii cu ei,/ cicisbei!/ Ave,/ babe, cârlibabelor nababe,/ foste suple îngeraşe/ acolo-n vale-n han, guaşe/ tăvălite-n tuş, golaşe – noi, apaşi, ele apaşe/ Ave, fanţi/ în ninsoare,/ fără demoni sicofanţi,/ foi virgine de tutun/ risipite ca într-un/ al Mătăsii Drum de fum“ (Triumvirat la drum de seară).

Fără îndoială, o prezenţă solitară în peisajul poetic al Iaşului şi, de ce nu?, al întregului peisaj liric actual, Lucian Vasiliu este caracterizat cu precizie în sinteza analitică pe care o face Ana Blandiana la introducerea volumului: „Amestecul surprinzător şi aproape patetic de emoţie şi ironie, de nostalgie şi deriziune, de jocuri de cuvinte şi termeni religioşi face din poezia lui nu doar o voce distinctă, inconfundabilă în concertul generaţiei, ci şi o melodie, în acelaşi timp preclasică şi dodecafonică, neliniştitoare“. Spectaculoasă şi incomodă, creaţia aceasta poetică rămâne, în acelaşi timp, ca un exerciţiu de subtilitate excentrică, în felul său, dar negreşit memorabilă.