Marta Petreu

Poezia Ilenei Mălăncioiu are drept conţinut lumea abisal-insondabilă a arhetipurilor, pe care, conştient sau inconştient/intuitiv, o vede şi o trăieşte drept temei a tot ceea ce există. De aceea şi face atît de firesc trecerea din cotidian în scenariul mitic-arhetipal. În cosmosul poetic pe care l-a creat, arhetipurile arhaic-universale şi cele creştine apar structural sudate, aşa cum sudate sînt viaţa şi moartea. Felul firesc în care ţîşnesc arhetipurile în poemele Ilenei Mălăncioiu mă face să bănuiesc că ele nu sînt de origine livrescă şi că autoarea nu le-a acumulat prin învăţare pentru ca apoi să le monteze, pietre preţioase, în poezii, ci, dimpotrivă, îi aparţin ei în mod natural, fiind chiar conţinutul inconştientului ei colectiv, a acelei părţi din inconştientul colectiv care se află în adîncurile psihismului său şi pe care ea, prin versuri, îl lasă să „vorbească“, să se reveleze. În acest sens, nu mi se pare întîmplător că Eugen Negrici, în foarte atentul studiu despre poezia Ilenei Mălăncioiu, menţiona ca mecanism poetic „visul“ şi „transa“ (pe care psihanaliştii le-au considerat „calea regală“ spre inconştient). Cred că poezia Ilenei Mălăncioiu este un cosmos coerent şi universal, de o superlativă valoare estetică şi umană.