a20
Studii de filosofie românească recentă
Alexander Baumgarten
Sunt mai multe motive pentru care cartea domnului Ionel Necula, Cronici şi eseuri, apărută în colecţia „Filosofice“ a Editurii Performantica din Iaşi în 2014, merită elogii. Mai întâi, faptul că autorul reuneşte aici un număr de recenzii, scurte comentarii şi reflecţii circumstanţiale asupra unor apariţii editoriale relevante în filosofia românească din ultimii 20 de ani. O asemenea activitate este în sine merituoasă, pentru că, până prin 2013, cărţi despre fenomenul foarte recent al filosofiei româneşti nu prea există, atestând în fond o evoluţie naturală a unei stări de lucruri conform căreia un fenomen trebuie să îşi arate mai întâi rodul pentru a putea fi constatat şi judecat. Astăzi, numele lui Ionel Necula stă alături de cel al lui Adrian Niţă (care a publicat recent o carte cu o tematică asemănătoare), iar cercetătorul epocii foarte recente a filosofiei româneşti are acum, iată, două ghiduri de îndrumare în ramificarea producţiei editoriale a acestui domeniu. În al doilea rând, cartea merită elogiată pentru faptul că ea combină recenzii punctuale asupra unor opere cu o serie de reflecţii mai generale despre opţiunile care au canalizat filosofia românească în ultimele două secole: conceptele fundamentale cu care lucrează Ionel Necula sunt şi ele provenite însă tot din recuzita acestei istorii, vorbindu-ni-se în mai multe dintre textele cărţii despre şansa sau neşansa istorică a filosofiei româneşti, despre oscilarea ei originară între valorizarea creaţiei filosofice şi filosofia „de catedră“, „de comentariu“, decisă, spre regretul autorului, spre ultima variantă. Faptul că autorul are o viziune prin care selectează lucrările, întrebându-se de la o recenzie la alta câtă noutate, câtă europenitate, câtă originalitate conţin ele şi în ce măsură temele cele mai recente ale filosofiei universale sunt ilustrate sau chiar duse „mai departe“ în literatura filosofică românească a ultimelor două decenii, merită, de asemenea, elogii. În al treilea rând, volumul domnului Necula merită o atenţie specială şi o admiraţie sinceră pentru polaritatea pe care o găseşte în filosofia românească interbelică, referindu-se la autorii acestei perioade (în sfârşit, în exegeza noastră recentă), dintr-o perspectivă detaşată, care asimilează punctele de vedere deosebite ale exegezei recente şi se îndreaptă, cu paşi mărunţi, spre înregistrarea acestei epoci drept una dintre tentaţiile fascinante, dar controversabile ale culturii noastre filosofice, iar nu neapărat drept o sursă de identitate cu care să ne confundăm într-o mistică a degradării istorice. Cel puţin aceste trei teme merită elogiul volumului, iar cronicari mult mai versaţi decât mine în problemele istoriei filosofiei româneşti vor putea spune, neîndoielnic, mult mai multe despre cartea domnului Necula.
Poţi sublinia meritele unui volum din perspectiva unui peisaj cultural compozit chiar dacă eşti în profund dezacord cu multe dintre tezele ei. Cred, astfel, că preocupării de a detecta ce e nou, original, neprofesoral, desprins de cultura de comentariu şi bine ancorat în originalitatea inspirată a unui mare creator de filosofie i se poate opune argumentat şi o viziune care valorizează aspecte foarte diferite ale filosofiei româneşti. De pildă, dacă am fi de acord cu faptul că unul dintre motivele pentru care audienţa filosofiei româneşti în lumea modernă, în spaţiul altor ştiinţe umaniste sau în societatea noastră, este într-o scădere evidentă ar putea fi faptul că accentul ei eseistic, preocupat de originalitate şi purtând mărci evidente ale romantismului filosofic, nu întreţine o complementaritate decentă cu activitatea producerii surselor culturii filosofice în limba română, atunci atenţia noastră de studioşi ai fenomenului filosofic recent ar discuta probleme copleşitor diferite. Cu toate acestea, plăcerea de a fi pe poziţii teoretice complementare este singura care poate conduce la dialog. Un bun redactor de carte, un bun tehnoredactor de carte şi un profesionalism editorial l-ar fi putut ajuta pe autor să devină un partener de dialog de calibru. Din păcate, acest lucru nu se întâmplă în această carte: plină de greşeli enorme de limbă română, de scăpări hilare de formulare şi de naivităţi redacţionale, ea oboseşte cititorul şi îi abate atenţia de la un fond serios de idei, care mărturisesc o muncă tenace a autorului. Editura Performantica putea evita lucruri precum: „plan perspectivant“, „nevoia unui organon, a unei viziuni sintetice“, „filosofia […] a fost precesată“, „a nu-şi influienţa“, „afluienţa“, „branşarea la filosofie“, „acest lucru l-a înţeles (sic!) bine corifeii“, „Berkeley interpretează rolul lui Filonaus (sic!)“, „cultura are nevoie de […] premize vitaminizante“, „scepticismul de la cheie [s.n.] submizează avântul “, „Cioran şi-ar fi înălţat privea triumfal“. Iar dacă toate acestea apar până la pagina 16, performanţa nu este încurajatoare.