CONSTANTIN CUBLEŞAN, „INFINITUL STĂ CU PICIOARELE ÎN SUS“

După exemplul cerchiştilor sibieni, echinoxiştii clujeni (revista apare în decembrie 1968), din prima generaţie şi apoi din toate celelalte până în prezent, au cultivat şi întreţin o legătură de solidaritate intelectuală, susţinându-se reciproc, cu aplomb, în evoluţia literară, a fiecăruia în parte şi a grupului în general, ca formă de manifestare oarecum elitistă. Şi, pe bună dreptate; în destule cazuri, nu puţini dintre aceştia impunându-se între personalităţile de marcă ale literaturii noastre actuale. Dar, unii dintre ei, totuşi, s-au pierdut pe drum, iar alţii s-au marginalizat (poate chiar au fost marginalizaţi?!) continuând să scrie şi să publice în provincie, provincializându-se pe nedrept, şi fiind trataţi ca atare, în privirile de sinteză asupra fenomenului, marcând, de fiecare dată, momentele jubiliare ale biografiei Revistei. Între cei care au fost, mai degrabă, uitaţi, se numără Nicolae Sârbu (a trecut „în fugă“, zice Ion Pop, prin şcoala echinoxistă), angajat fervent în lumea culturală a Reşiţei, unde s-a stabilit după absolvirea Facultăţii clujene, întorcându-se deci pe meleagurile natale (s-a născut la Ohaba/Timiş, în 1945), şi practicând cu pasiune gazetăria, ocupând funcţii de referinţă în domeniul preocupărilor sale (a fost directorul Bibliotecii judeţene), fiind un ferment al cercului de scriitori reşiţeni (alături de Octavian Doclin, Ion Chichere, Ada D. Cruceanu ş.a.), impunându-şi personalitatea distinctă, ca poet „fantezist-ironic dezinvolt, locvace, persiflant, lamentativ, defilând sub masca auto-ironiei, ascunzându-şi astfel, cât se poate, frustările şi sentimentalismul (…) se joacă, dezinvolt, calamburistic, fluturând batista avangardistă“, după cum îl caracterizează Adrian Dinu Rachieru în Prefaţa la volumul Muza nu urcă la etajul trei. O sută şi una de erezii (Editura Limes, Cluj Napoca–Floreşti, 2024). Toate cele enumerate de autoritarul critic sunt, de fapt, tot atâtea ipostaze ale unui temperament timid care caută să impresioneze astfel printr-un soi de bravadă sentimentală. Dar, Nicolae Sârbu e un poet autentic, dispus a exersa diferite game lirice, ilustrând astfel un drum poetic pe care foarte puţin congeneri echinoxişti s-au încumetat. E autentic şi atunci când exersează gama liricii avangardei de odinioară („Aşteaptă mai întâi şi-ntâi/ să-nchid aragazul/ memoriei, să uit acum/ că moartea se-nmulţeşte/ prin viu grai chiar aici/ în olimpu-mi bine prăfuit,/ unde produc doar câte un virtual/ scandal şi-o inundaţie vecinilor,/ iar ei cu greu înţeleg/ şi le acceptă ca metafore.// Stai să mai potolesc puţin/ verbul în stare de erecţie,/ nemaianunţată vizita-ţi/ virtuală mă ia mereu/ pe nepregătite şi literele/ surprinse-n neglijé/ cu jenă se scuză/ şi-mi arată obrazul,/ parcă s-ar vedea pe el/ toată starea de jale/ a unei singurătăţi impudice“ – Doctor în dezastru), ca şi atunci când, într-un soi de lamentaţie erotică, i se adresează iubitei cu un cinism metaforizat cu subtilitate: „Resemnarea de-a asculta/ cum lacrimile noastre nu/ mai vor să se ţină de mână,/ să stea cuminţi la locul lor,/ la umbra tăioasă a tainei,/ pentru că alte lacrimi/ latră de fericire/ şi se face deodată frig/ în privirea cu care adesea/ mustrător mă priveşti“ (La umbra tăioasă a tainei). Pentru melancolicul poet, care se autoironizează, în tocmai această condiţie a existenţei sale de scriitor, poezia echivalează cu iubita, într-un melanj afectiv asumat, în care versul pasional devine cel mai adesea unul agresiv plin de reproşul nedrept al neîmplinirii.

Fără să filosofeze, Nicolae Sârbu este un meditativ, în sensul că reflectează acid asupra lumii în care trăieşte, pe care o judecă şi o ironizează de asemenea, privirile sale persiflante reţin şi marile cuprinderi universale ale timpului şi ale dimensionalităţii existenţiale, totul condensat în propria existenţă lipsită de orice fel de grandoare: „Infinitul stă cu picioarele în sus/ în pulberi zglobii sub fereastră,/ aşa brusc începe acest poem,/ iar eu de după draperie/ vorbesc unei mulţimi imaginare./ Mâna stângă a misterului/ strânsă cu uşa până ce/ unghia îi dă în floare./ În depărtare pasărea incertă/ cu cioc de împrumut/ îşi vânează sieşi triloul/ unei crime perfecte./ Precipitat în farmacie intră/ infinitul, vrea urgent, urgent/ o pastilă de inimă./ Premiul Nobel şi Moartea/ aşteaptă cuminţi după uşă,/ să urce spânzuratul/ absolut în amvon“ (Când totul e depăşit).

Din elementele contemporaneităţii îşi confecţionează o lume proprie, a sa, grotescă şi absurdă, în replică, pe care o contemplă poetizând. Îşi marchează astfel singurătatea biografică, de fapt o însingurare, o retragere în sine, doar cu poezia sa, într-un perimetru compus din obiectele casnice ale derizoriului, izolat de freamătul mulţimii de afară, ce pare a nu-l recunoaşte, fapt care îl revoltă şi îl blazează deopotrivă: „Cu mers pidosnic şi parcă/ pierdut pe sub fereastra/ fanteziei în descreştere,/ trece viaţa şi nu-mi dă/ măcar bună ziua, maestru/ al tuturor ratărilor.// Iau pastilele după culoarea lor,/ cum în pădurea cândva deasă,/ rătăcitul caută semne, marcaje,/ să nu-l mănânce tiptil metafizica.// Ce mult se aseamănă azi/ cuierul din colţul obscur/ cu o spânzurătoare în floare,/ de unde peticiţi pantalonii/ dau semne că vor o altă cingătoare/ care să ţină la nevoi metafizice“ (Viaţa nu-mi dă bună ziua).

Sub masca unui virtuoz actor comic, Nicolae Sârbu face, din când în când, să se ilumineze în vers fondul dramatic (până la tragic uneori) al sensibilităţii sale poetice. Ceea ce îi şi marchează perosnalitatea aparte, nu doar în rândul echinoxiştilor.