TUDOR IACOB, O MONOGRAFIE VINTILĂ IVĂNCEANU

Pe la sfîrşitul anilor ’60, elev de liceu fiind, citeam cu plăcere şi cu uimire volumul lui Vintilă Ivănceanu, Cinste specială, apărut, dacă nu mă înşel, în colecţia „Luceafărul“ a Editurii pentru Literatură. Comentat de cineva cu opacitatea trădând neînţelegerea poetului („Vintilă Ivănceanu sau dreptul la tiribombă“), poetul nu mi se părea la vremea respectivă un suprarealist întârziat, ci un autor ce opta pentru modalităţi prin care să-şi legitimeze propriul lirism, detaşându-se într-un fel de previzibila evoluţie a poeziei unei întregi generaţii.

Gheorghe Grigurcu asocia poezia lui Vintilă Ivănceanu unui „reviriment al suprarealismului“, cu precizarea „că nu e vorba de o manieră pur şi simplu repititivă“ sau de un anumit epigonism, ci de faptul că inconformismul poetului conta ca distanţare necesară de contextul cultural. Atitudinile lui Vintilă Ivănceanu izvorau „dintr-o structură estetică fantastă, tentată de absurd“, dar care „se corelează cu cu un absurd livrat de epocă“.

La Editura Limes, Cristina Nedelcu publică volumul Opera lui Vintilă Ivănceanu –expresie a neoavangardei, iniţial teză de doctorat, carte considerată „un act literar major: cea dintâi monografie a operei integrale a lui Vintilă Ivănceanu, atât a celei româneşti, cât şi a celei germane“ (Ştefan Borbély).

Abordarea discret monografică a creaţiei lui Vintilă Ivănceanu, ce ar putea părea desuetă, amintind cunoscuta structurare în „viaţa“ şi „opera“, se motivează din dorinţa autoarei de a fixa reperele unei personalităţi mai puţin cunoscute şi de a „clasiciza“ un scriitor prea puţin prezent în spaţiul literar românesc. Lucrarea, cum o numeşte de altfel autoarea, „se înscrie în discursurile academice actuale de readucere în atenţia publicului cititor a autorilor cenzuraţi în perioada regimului comunist“, mai mult, cartea „vine în completarea seriei de monografii dedicate celor mai importanţi membri ai grupului oniric“.

Pe de altă parte, Cristina Nedelcu apelează dezinvolt la conceptul de „operă“, nu doar atunci când are în vedere unitara creaţie a lui Vintilă Ivănceanu, ci şi când se referă la fiecare dintre volumele poetului: „Privite ca un tot unitar, primele două opere (Cinste specială şi Versuri, n. n.) prezintă o structură ciclică, reprezentând la scară redusă întregul traseu iniţiatic în planul literaturii onirice“.

Un prim capitol rezervă puţine pagini unor Aspecte biografice, Destinul cultural, fiind gândit ca o necesară pregătire pentru comentariul propriu-zis al creaţiei lui Vintilă Ivănceanu. Autoarea fixează cu multă siguranţă cele două etape ale creaţiei scriitoruliui, ca autentice destine culturale.

Substanţial şi dens, capitolul Contextul oniric fixează cu multă rigoare particularităţile modernităţii şi ale avangardei în Europa centrală şi estică a secolului al XX-lea. Prezenţă discretă în textul critic, autoarea lasă locul cuvenit unor opinii cu autoritate, pe care le configurează cu o siguranţă ce lasă totuşi să de bănuiască punctul de vedere personal. De aici plecând, de la un necesar context al operei, Cristina Nedelcu urmăreşte atent Opera în limba română a lui Vintilă Ivănceanu, concentrându-şi în mod deosebit atenţia asupra universului liric al scriitorului, dar şi asupra prozei, pentru a evidenţia convingător aspecte ale narativităţii, în mod deosebit „perspective şi strategii narative“. Autoarea subliniază că scrisul reprezintă pentru Vintilă Ivănceanu „înainte de toate o expresie a revoltei împotriva convenţiilor morale şi literare perimate şi a procesului galopant de degradare a societăţii“. Această atitudine a scriitorului are un corespondent estetic, pe care Cristina Nedelcu îl evidenţiază prin atenta lectură a textului.

Cercetător riguros, autoarea se dovedeşte în egală măsură un fin comentator al operei literare a lui Vintilă Ivănceanu. Fiindcă, dacă acceptă opera ca o „expresie a avangardei“, Cristina Nedelcu este conştientă că opera este înainte de toate o fericită expresie a unei individualităţi artistice creatoare, pe care trebuie să o pună în atenţia cititorului prin comentarii ale textelor semnificative. În subcapitolul Universul liric, autoarea trece în revistă temele poetului, în funcţie de care sunt organizate primele două volume, respectiv, Cinste specială (1967) şi Versuri (1969). Comentând poemele semnificative ale lui Vintilă Ivănceanu, autoarea monografiei este de multe ori tentată să le reţină excesiv sub semnul dimensiunilor dominante ale avangardei: „Sonetul de început ar putea fi interpretat în mod meataforic drept un prim ţipăt al poetului oniric nou-născut, predestinat să devină eroul ce se va ridica împotriva convenţiilor şi regulilor de orice fel luptând pentru arta sa până în final“. Amintind practici didactice, autoarea scrie că un poem „descrie înmormîntarea unui ostaş căzut la datorie şi adus acasă pentru a fi îngropat după datina străbună“. Autoarea nu rămâne la astfel de formulări, menţionând „ironia, umorul caustic şi jocurile de limbaj“, ori, referitor la Cor de copii, „un joc de rol sau o poveste fantezistă“, după cum lecturii sale nu îi scapă „un exerciţiu de imaginaţie inedit“, cu trimitere spre „spaţiul fantastic al imaginaţiei copilăreşti“ etc.

Cristina Nedelcu se dovedeşte o cititoare neobosită a liricii lui Vintilă Ivănceanu, concentrându-se asupra fiecărui poem, pentru a reţine teme şi motive, atitudini şi, mai ales, modalităţi care converg spre un portret sintetic al autorului.

În cazul „operei în proză“ a lui Vintilă Ivănceanu, în limba română, cu romanele Până la dispariţie şi Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de Bouteille, Cristina Nedelcu nu uită să menţioneze, cum era de aşteptat de altfel, că decorul „pe fundalul căruia urmează să se deruleze acţiunile stă sub semnul principiilor de compoziţie suprarealiste şi onirice“. Urmează o succintă caracterizare a romanelor care sunt dominate „de elemente de absurd şi fantastic, de trăiri de coşmar şi stări extatice vecine cu delirul. Toate proiectate pe un fundal încărcat, halucinant şi dezorganizat, structurat pe multiple paliere cu scopul de a crea un univers ale cărui coordonate se suprapun şi se intersectează în mod deosebit, respectând regulile şi formulele onirice de construcţie a textului“.

O concluzie depre opera literară în limba română este simţită ca fiind necesară: „Privită în ansamblu, opera literară a lui Vintilă Ivănceanu stă sub semnul diversităţii tematice şi a instrumentarului stilistic specific romantismului, suprarealismului şi onirismului“, semnificativă fiind „maniera de exploatare a elementelor de absurd, macabru şi grotesc la nivel de structurare a acţiunii, decorurilor, motivelor, personajelor şi limbajului“.

În acelaşi fel este structurat capitolul dedicat operei in limba germană a lui Vintilă Ivănceanu. Autoarea monografiei urmăreşte Opera lirică, apoi Proza, cu Aspecte ale narativităţii şi Perspective şi strategii narative.

În ceea ce priveşte lirica, o diferenţă este surprinsă din unghiul tematicii: „Spre deosebire de poemele cuprinse în volumele Cinste specială şi Versuri, centrate în jurul unor teme precum revolta împotriva ororilor războiului, a lipsei de moralitate şi libertate de expresie, a desacralizării, a erotismului macabru, lirica în limba germană s-a concentrat asupra problematicii condiţiei individului în societate, depersonalizării, dar mai ales asupra valenţelor estetice şi simbolice ale riturilor ancestrale“. Ca şi în situaţia liricii în limba română, autoarea comentează atent poemele, pentru a-i oferi cititorului un „portret metaforic al artei lirice“. La fel, proza este atent avută în vedere prin Aspecte ale narativităţii şi Perspective şi strategii narative.

Urmărind opera în limba română şi în limba germană a lui Vintilă Ivănceanu, cu o serie de diferenţe între ele, Cristina Nedelcu realizează o cercetare serioasă a creaţiei regretatului scriitor, impunând-o în specificul şi în unitatea ei interioară.