CRISTIAN VASILE, PROFESORUL LIVIU ROTMAN ŞI STUDIILE IUDAICE/ISRAELIENE

Nu sunt foarte mulţi cercetători în ziua de astăzi despre care să se poată spună că au acoperit cu rigoare şi consecvenţă, timp de decenii, un domeniu academic precum istoria evreilor din România în perioada modernă şi contemporană, de la mijlocul secolului al XIX-lea şi până aproape de zilele noastre. Pare că ne aflăm acum într-un moment de cumpănă care înregistrează dispariţia unor specialişti şi erudiţi umanişti: foarte recent ne-au părăsit Lya Benjamin (1931-1923), cercetătoare din 1985 în cadrul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, precum şi Michael Shafir (1944-2022), istoric şi politolog care s-a dedicat atât studiilor privitoare la istoria comunismului, cât şi analizei problematicii antisemitismului sub regimurile dictatoriale şi în postcomunism.

Cu atât mai mult trebuie preţuiţi cei care sunt încă în activitate şi au contribuit în mod decisiv după 1990 la formarea unor generaţii de tineri specialişti, fie în studii iudaice/israeliene, fie în ştiinţe socio-umane în general. Cu o formaţie iniţială de istoric „modernist“, profesorul Liviu Rotman (n. 1947) a dat istoriografiei autohtone câteva lucrări fundamentale – Şcoala israelito-română (1851–1914), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999; Evreii din România în perioada comunistă, 1944-1965, Editura Polirom, Iaşi, 2004; Dinamica unei structuri de autoguvernare: comunitatea evreiască din România, Editura Hasefer, Bucureşti, 2017. Munca de coordonare a unei istorii generale a evreilor din România, precum şi numeroasele studii şi articole, circumscrise temei sus-amintite, publicate de-a lungul câtorva decenii în volume colective sau în periodice academice şi culturale completează tot acest tablou bio-bibliografic.

Profilul de cercetător, de căutător asiduu în arhive din mai multe ţări (România, Israel, Franţa ş.a.) a fost completat cu cel de profesor care pendulează între Israel şi România, între Cluj şi Bucureşti: Liviu Rotman a predat de la începutul anilor 1990 şi până azi în cadrul unor instituţii de învăţământ superior din Tel-Aviv (Departamentul de istorie a evreilor din România), Bucureşti (Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative/SNSPA, Universitatea din Bucureşti/Facultatea de Litere – Centrul de Studii Ebraice „Goldstein Goren“; Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – Programul de Studii Iudaice) şi Cluj-Napoca (Universitatea „Babeş-Bolyai“/Institutul pentru Iudaistică şi Istorie Evreiască „Moshe Carmilly“). Aici a format, cum am anticipat, numeroase generaţii de studenţi, deveniţi la rândul lor – mulţi dintre ei – cercetători şi cadre didactice. Cum în anul 2022 profesorul împlinea 75 de ani, o echipă de discipoli – reprezentată de Medeea Axinciuc, Ana Bărbulescu, Gabriela Myers şi Raluca Bolocan – a iniţiat din timp un demers care viza strângerea de materiale relevante care să se regăsească într-un volum menit să onoreze o personalitate cu totul specială (validată şi de studenţi, care l-au proclamat profesor Bologna). Probabil din cauza pandemiei şi din alte motive, volumul de tip festschrift nu a apărut în anul 2022, ci foarte recent – Madeea Axinciuc, Ana Bărbulescu, Gabriela Myers (editori), Ape adânci. Studii iudaice şi israeliene: cercetare, construcţie, moştenire. In honorem Liviu Rotman, volum îngrijit de Raluca Bolocan, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2024, 446p.

Lucrarea este structurată tematic şi conţine cinci părţi. Primă parte, intitulată Statul Israel: construcţie, politică, memorie, se circumscrie domeniului studiilor israeliene şi cuprinde contribuţii datorate unor autori precum Mordechai Zalkin, Ana-Maria Bolborici şi Daniel Gheorghe. Partea a doua (Iudaism: tradiţie şi identitate) este dedicată studiilor iudaice şi acoperă trei perspective: filosofică (Madeea Axinciuc, Profetul şi merele de aur: despre interpretare în Călăuza rătăciţilor, de Moise Maimonide), sociologică (Ana Bărbulescu, Cum se vede Ierusalimul din deşert? Identitatea sectară a comunităţii de la Qumran) şi arheologică (Claudiu Stoian, Practici religioase israelite din prima perioadă a fierului în lumina Bibliei şi a arheologiei). Partea a treia, Limba ebraică: termeni, filiaţii, interpretări, cuprinde patru studii datorate unor autoare (Gabriela Myers, Ioana Bujor, Ioana Georgiana Niţă şi Sabina Avram) care s-au concentrat asupra unor analize conceptuale, gramaticale sau a unor cuvinte şi termeni relevanţi. Cea de-a patra parte, Evreii din România: cultură, istorie, antisemitism, este o incursiune în istoria evreilor din România, privită din mai multe perspective (dezvoltarea sistemului educaţional comunitar, asumarea identităţii religioase şi etnice, ponderea majoră evreiască în spaţiul literar-artistic românesc, teologia iudaică, antisemitismul şi chestiunea evreiască, Holocaustul). Textele sunt semnate de: Ladislau Gyémánt, Attila Gidó, Camelia Crăciun, Ovidiu Pecican, Eugenia Mihalcea, Lucian-Zeev Herşcovici, Michael Shafir ş.a.. În ultima secţiune a volumului, intitulată Evocări, se regăsesc şase texte – semnate de: Raphael Vago, Ioan Chirilă, Mihai Dinu Gheorghiu, Mihaela Gligor, Liliana Popescu şi Mihai Răzvan Ungureanu – care în general schiţează biografia intelectuală a celui omagiat. În final, este reprodus un interviu realizat de Natalia Lazăr (cercetătoare la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România „Wilhelm Filderman“) în decembrie 2017 şi publicat iniţial în Caietele CNSAS, urmat de o schiţă biografică şi de referinţe bibliografice.

Fiecare secţiune a volumului ar merita comentarii mai ample, dar din lipsă de spaţiu mă limitez la schiţarea profilului profesorului Liviu Rotman, aşa cum reiese din lucrare – o carte care se deschide cu portretul său, operă grafică a Dorianei Habian. Liviu Rotman a urmat cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti în perioada de Maximă „liberalizare“, între anii 1964 şi 1969, iar ulterior – după absolvire – a avut şansa de a lucra în cadrul Direcţiei Monumentelor Istorice (redenumită Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional) până la desfiinţare. Aici a cunoscut personalităţi importante care l-au şi influenţat. Suprimarea de către N. Ceauşescu, la finele lui 1977, a Direcţia Patrimoniului Cultural, în contextul „sistematizărilor urbane“ (alt nume pentru demolări şi distrugerea patrimoniului), i-a adus transferul (într-un fel o retrogradare) la Biblioteca Centrală de Stat (viitoarea Bibliotecă Naţională), unde a lucrat la Serviciul de Colecţii Speciale.

Cazul lui Liviu Rotman îmi aminteşte, în parte, de destinul unui alt cercetător – cu care cel omagiat s-a simţit afin – regretatul profesor Şerban Papacostea (1928-2018). În anii 1950, după o scurtă perioadă ca cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei, Şerban Papacostea a ajuns – după un lung ocol – la Biblioteca Centrală Universitară. Abia după trei ani a putut reveni în cercetare şi s-a consacrat ca un reputat medievist. Contactul cu lumea cărţilor, oricât de privilegiat ar fi fost, precum şi stagiul doctoral urmat de Liviu Rotman – terminat cu succes în 1983 – coexistau cu o atmosferă generală tot mai sufocantă. La cei trei F (Frigul, foamea, frica), din anii 1980, Liviu Rotman adaugă Întunericul – bezna din arhivele în care studia – precum şi lipsa de perspectivă în România lui Ceauşescu (un lider comunist care ar fi dorit să se debaraseze de evrei, dar nu o putea spune public). Comunitatea evreiască – de care Liviu Rotman s-a apropiat tot mai mult – suferea şi alte discriminări sau chiar forme de persecuţie. Până la urmă, toţi aceştia sunt factori care l-au convins în 1985 să emigreze în Israel. Aici s-a consacrat ca cercetător al istoriei evreilor din România şi ca profesor, două ipostaze care s-au vădit şi în spaţiul românesc după 1990. Elevii, studenţii, discipolii şi colegii săi – cu toţii contributori la volumul de faţă – oferă o mărturie esenţială asupra influenţei decisive a profesorului Liviu Rotman în mai multe domenii umaniste.