Ioan F. Pop

1. O marotă literară face ravagii – succesul cu orice preţ, cu toate preţurile. Aproape toţi vizează hipnotic doar succesul facil, exoteric. Valoarea nu mai este un indiciu al succesului, ci al însingurării. Succesul imediat a ajuns mai mult o măsură a descurcărelii şi a compromisului, o eludare a criteriilor axiologice. Deşi un scriitor nu ar trebuie să facă nici o concesie pentru o popularitate ieftină, pentru o promovare falacioasă. Acesta trebuie să scrie conform impulsului său interior chiar dacă ar fi să o facă doar de amorul purei gratuităţi. În scris, s-ar impune să fie împotriva superficialităţii de dragul succesului facil. De fapt, ar fi normal să scrie conform imperativului său lăuntric, fără nici o concesie făcută condiţionărilor exterioare, să-şi manifeste, în totală libertate, doar autenticitatea sa profundă, chiar dacă nu ar avea decît un singur cititor – pe el însuşi. Căci nimic nu e mai contraproductiv decît faptul de a fi înţeles de cei care nu prea înţeleg nimic, de cei care înţeleg doar ceea ce îi avantajează; „neşansa de a fi înţeles – cea mai rea din cîte se poate abate peste un autor“, spunea un sceptic păţit. De multe ori, ne definim mai bine prin fenomenalitatea eşecului literar imediat decît prin cea a succesului îndelung aranjat. Ratarea ne implică total, în timp ce succesul ne poate implica doar parţial, aleatoriu. Nu putem eşua decît cu datele proprii, în vreme ce putem reuşi cu date de împrumut, prin conexiuni favorizante. După cum în ratare ne putem regăsi, iar în succes ne putem pierde. Ca atare, putem reuşi prin eşecuri şi putem rata prin succese. Desigur, există şi succese care ne înalţă şi ratări care ne coboară. Contează dozajul existenţial pe care mizăm, rezistenţa la imprevizibil, capacitatea de a discerne între demersul artificial şi cel autentic. Pedagogia eşecului este una de tip apofatic, una a învăţării a ceea ce nu se poate însuşi prin reuşite şi succese iluzorii. Căci reuşitele se trăiesc pur şi simplu, în efemeritatea lor spumoasă, pe cînd eşecurile ne pun pe gînduri, ne îndeamnă la îndelungi meditaţii existenţiale, ne provoacă întreaga fiinţă. Comprehensiunea şi afectivitatea mea merg înspre autenticii marginali şi eşuaţi, spre cei care îşi exploatează la Maximum „neajunsul de a se fi născut“. Îi admir pe cei care îşi fac din mai nimic o şansă, pe cei care scriu în retractilitatea propriei solitudini, pe cei care rămîn indiferenţi faţă de premiile şi ierarhizările tendenţioase. După cum mă deprimă pînă la lehamite belferii succesului nemeritat, cei ai norocului îndelung măsluit, îngîmfaţii destinelor contrafăcute, neobosiţii atleţi ai parvenirii. Ciudat e faptul că sînt uitaţi prea repede cei valoroşi şi marginalizaţi şi sînt reţinuţi prea mult veleitarii agresivi şi răzbătători. Succesul literar este validat de toate cele trei instanţe pomenite, la care mai trebuie adăugată şi calitatea mediului literar, precum şi o bună doză de imprevizibilitate.

2. Nu contează neapărat numărul de exemplare publicate, ci valoarea a ceea ce se publică şi competenţa factorului receptiv, în primul rînd rolul determinant al criticii. Vînzarea este doar o formă comercială de succes care poate duce uneori în eroare. Ideal ar fi ca originalitatea creativă, ineditul ideatic, profunzimea abordării scripturale să fie baza succesului, chiar şi financiar, şi nu tot soiul de coterii şi aranjamente subterane. Succesul ar trebui obţinut doar prin intermediul strict al valorii estetice, şi nu prin manevre extraliterare şi ideologii, cum se întîmplă chiar cu unii scriitori nobelizaţi. Căci acesta se poate obţine şi din neînţelegeri entuziaste, din supralicitări aplicate unor încropeli literare minore, din excedente interpretative şi bavardaj hermeneutic. Un anume fel de glorie se poate hrăni şi din obversiuni, erori şi grave incomprehensibilităţi. Adevăratele cărţi sînt cele care îşi citesc cititorul. Îl citesc pînă îl fac co-autor.

3. De o vreme, după ce mi-am restrîns în mod drastic registrul lecturilor, m-am cam îndepărtat de proză. Acum, zădărnicesc selectiv mai mult în perimetrul filosofiei, poeziei şi teologiei, încerc să comprim totul în perimetrul unei pagini, într-un cuvînt sau într-o tăcere… Contrapunerea celor două nume scriitoriceşti face diferenţa dintre succesul cantitativ şi cel calitativ, dintre popularitatea artificială şi anonimitatea autenticităţii. Puţini visează să scrie ca Faulkner, dar toţi visează să se vîndă ca Sandra Brown. După cum şi mai puţini visează, cu toate riscurile de rigoare, să fie doar ei înşişi. Restul este zgomot şi furie…