Kocsis Francisko

Succes şi valoare

1. Succesul literar de moment sau de durată? mi-am pus instantaneu întrebarea. Succesul literar pe durata vieţii autorului sau a operei? Dacă despletim întrebarea în firele componente, răspunsul se nuanţează, se poate împinge spre eseu ori chiar studiu de caz, dar nu-i locul aici, de aceea răspunsul se limitează la cele două nuanţe ale succesului, cel de public şi cel de critică. Succesul de public poate veni în contra oricărei opinii critice şi nu are nevoie de nicio justificare, este, pur şi simplu, întrunirea unor aşteptări latente ale societăţii, tangente la sensibilităţi care au nevoie de o voce. O operă literară, o compoziţie muzicală ori un film care satisfac gustul public şi exprimă o tendinţă a unui moment istoric dat, au toate şansele de a cuceri mulţi admiratori. În opoziţie, succesul de critică nu are răsunet în toate straturile sociale, este al unui mediu cvasi-închis, de cunoscători, de elite artistice, unde succesul trebuie reconfirmat, nu este obţinut o dată pentru totdeauna – cu rarele excepţii. Trebuie să punem aldine la o astfel de afirmaţie, pentru că vorbim de domenii în necontenită schimbare. N-am uitat că într-un trecut nu foarte îndepărtat, succesul literar era al unora ca A. Toma, Eugen Barbu, Titus Popovici, Mihai Beniuc, Adrian Păunescu ş.a. Cine i-a validat? Critica, publicul, regimul, ideologia, propaganda, tirajele, premiile naţionale şi… eliminarea alternativelor. Fiecare timp îşi găseşte instrumentele de validare a succesului literar propriu, dar nu garantează nimeni că el va dăinui aşa cum speră creatorii şi beneficiarii lui. Juriul la care vă referiţi nu supune aprecierii sale tot ce se scrie, până la Nobel e cale lungă şi nimeni n-a ajuns direct acolo. Fără cititori şi critică – factorul hotărâtor în acest caz –, poarta de acces spre ultima ţintă şi consacrarea mondială rămâne pe veci închisă.

2. Nu s-ar putea rearanja elementele întrebării? Adică să zicem 50.000 de exemplare, primit cu superlative de cronicari? Aşa ar suna de-a dreptul splendid, ar semăna a succes literar. (Celor care ştiu, le reamintesc, iar celor prea tineri ca să fi cunoscut contextul, evenimentul şi amploarea lui, le împărtăşesc un moment de istorie literară: când a apărut, în 1980, Cel mai iubit dintre pământeni, romanul cel mai aşteptat al lui Marin Preda, cu o promovare extrem de subtil pregătită prin câteva interviuri, dar mai ales prin zvonistica subversivă, extrem de rapidă şi eficientă, într-un tiraj de o sută de mii, după cum se spunea, pentru că ediţia princeps nu are specificat tirajul, cartea s-a cumpărat numai pe sub mână, n-a ajuns pe raft niciun exemplar. Mai mult, s-a distribuit ţintit, către grupuri profesionale privilegiate, multe fără nicio legătură cu literatura. Eu însumi am cumpărat romanul – la suprapreţ, se înţelege – de la un locotenent de miliţie. Atunci se întreceau în tiraje Preda, Eugen Barbu, Adrian Păunescu.). Dar dacă lăsăm cifrele la locul lor, opţiunea nu e grea: aleg cifra mică, deşi n-aş vrea superlative, ci mai degrabă analize aplicate, studii de stil, de caractere, eventual de context socio-istoric şi de vecinătăţi literare. Recitind, ultima frază, constat că nu sunt prea modest, dar rămâne cum am spus, critica să-şi facă treaba, dacă opera în discuţie merită efortul, desigur.

3. Asta e întrebare sau capcană? Ori şaradă? Se poate vorbi despre aceşti autori în aceeaşi pagină? Să alegi între ei ca cititor? Se ştie, America este renumită prin fabricile sale de best-seller-uri, dar aş rămâne numai la best, fără seller. Cine mai ştie de fulminantul succes al lui Erich Segal cu romanul Love story, ecranizat rapid, dublând succesul şi vânzările? Dar eu sunt din grupul celălalt, mai restrâns. Însă trebuie să fim cinstiţi, Brown îşi are cititorii ei – şi nu puţini –, se adresează unui segment de populaţie care gustă facilul, limbajul accesibil, aventura de orice fel, suspansul, intriga poliţistă şi are, citind, sentimentul că este inclus, că secvenţe din ceea ce citeşte s-au petrecut lângă el, că-i ştie pe unii dintre protagonişti, chiar dacă li s-au schimbat numele, pentru că nu poţi să-i pui pe oameni în situaţii delicate, nu-i aşa? La cât a scris – sub nume propriu şi pseudonime –, mă întreb dacă a avut timp să-şi recitească textele, că de şlefuit, cizelat nu poate fi vorba. Sau aţi ales exemple de la antipozi? Faulkner este, indubitabil, unul dintre vârfurile prozei americane, dar să fie Brown exemplul negativ cel mai incontestabil? Poate nu, totuşi. A fost tradusă masiv, inclusiv în limba română, dar n-o poţi aşeza alături de Faulkner numai pentru că a semnat mai multe cărţi decât el. Întrecere pe cantitate? Mărturisesc că i-am citit o carte în urmă cu mai bine de un sfert de veac, prin care şi-a câştigat dreptul de a fi ignorată pentru tot viitorul meu de cititor. Iar despre Faulkner nu trebuie să spun nimic mai elogios decât că l-am citit cu admiraţie în anii tineri şi l-am recitit nu demult cu sentimentul că la prima lectură n-am fost pregătit pentru a-l aprecia la adevărata lui valoare.