Vasile Igna

Totuşi, prezentul nu e o junglă, iar posteritatea nu e un deşert

1. Sincer vorbind, fiecare dintre cei pe care îi indicaţi poate fi un indice de măsurare a succesului. Publicul îşi urmează gustul, înclinaţiile, aşteptările, preferinţele şi prejudecăţile; critica, atunci cînd e onestă şi la obiect, analizează, contextualizează şi valorizează şi, în sfârşit, Premiul Nobel, „capitalizează“ verdictul unui Capitoliu cu zei anonimi care, fără să judece în abstract, apreciază după Regulament şi decide după circumstanţe. Cu excepţiile, care confirmă regula, cel din urmă nu face erori impardonabile. În ceea ce mă priveşte, cred că pentru scriitorii în viaţă (pentru cei adevăraţi, dar şi pentru veleitarii cu ambiţiile mai mult sau mai puţin îndreptăţite) critica la zi e cea care face „dreptatea“. Istoriile, chiar literare fiind, au întotdeauna, din start, o câtime de caducitate, dorinţa de metodă şi ambiţia de obiectivitate îi îndeamnă pe autorii lor să dea mai multă importanţă cărnii decât scheletului şi sângelui. Şi, totuşi, prezentul nu e o junglă, iar posteritatea nu e un deşert.

2. Da, mi-au apărut, în ultimul an şi jumătate, un roman, o carte de poezie, o culegere antologică şi o cărţulie pentru copii. Cam mult, dar se poate întîmpla oricui. Despre toate s-a scris bine şi, chiar dacă ar fi fost altfel, nu aş fi fost mâhnit mai mult de câteva ceasuri. Pe de altă parte, n-am iubit niciodată „superlativele“, iar când a fost vorba de critică, m-am ferit să văd în adjective altceva decât un generos portofoliu de epitete şi în viitor un simplu timp verbal. Aşa încât, ca să fiu sincer până la capăt, mi-aş dori să fiu, pe rând sau deodată, în fiecare din aceste postúri. Ca să văd cum este şi să mă învăţ minte! Oricum, sunt prea bătrân ca să cred că aş putea câştiga bani din cărţi, prea demult în interiorul vieţii literare româneşti pentru a nu-i cunoaşte virtuţile şi metehnele şi prea obişnuit cu reacţiile ei spre nu fi recunoscător celor care, cu onestitate şi participare afectivă, au scris până acum despre amărâtele mele cărţi.

Cu sau fără succes, destinul scriitorului e acelaşi: singurătate, nemulţumire de sine, căutare înfrigurată, percepţie ascuţită a limitelor limbajului şi conştientizarea adevărului că ceea ce spune/scrie poate avea întotdeauna o înfăţişare mult mai limpede, mult mai expresivă, mult mai „adevărată“ decât a reuşit el. M-am ferit să spun prea des ştiu sau sunt sigur nu doar pentru a nu mă amăgi eu însumi, ci mai ales pentru a nu trezi, pe bună dreptate, suspiciunea altora.

3. Nu am citit din Sandra Brown decât o singură carte (nu-i reţin titlul!) găsită, cu destul de mulţi ani în urmă, pe bancheta unui compartiment de tren. Aveam şi alte cărţi la mine, dar curiozitatea a fost mai mare; am citit-o, rapid, nesărind paginile. Nu aş putea spune că dezamăgirea a fost mai mare decît curiozitatea, dar nu am mai simţit niciodată nevoia de a citi o altă carte de-a ei. Faulkner, da! Face parte din lista foarte scurtă (vreo zece-douăsprezece nume) a prozatorilor, nu doar inconturnabili, ci şi inclasabili.