Gabriel Coşoveanu

1. Ca de atâtea ori, practic fără excepţie, un răspuns la chestiuni care au legătură cu valoarea începe cam pedant, cu precizarea termenilor. Ce înţelegem prin succes? Ceva ce e pe buzele tuturor, precum un brand cosmetic, auto ori vestimentar? Ori, mult mai grav, social vorbind, ceva (o lozincă) sau cineva de care ştie toată suflarea, mai ales în sensul negativ? Pentru simplul motiv că „se dă la ştiri“. Nu contează încărcătura semantică şi axiologică – lumea va propaga şi colporta ce aude. Şi ce vede mai des, respectiv dramolete care funcţionează ca paliative pentru toate formele de bovarism. Asta se va chema succes, în politică, în comportamentul oamenilor (prin manipularea care se numeşte now trending, menită să ocolească orice formă de cultură temeinică), şi, desigur, în arte, prin mirajul sintagmei dedicate succes de box office. Validarea presupune, grosso modo, competenţă. Aici încep lucrurile antipatice pentru marele public. Una e să spui, precum Dinicu Golescu (el avea circumstanţe atenuante, fiind un pionier în privitul artei) că o imagine „care te poate afecta emoţional“, spre exemplu cu fiul luat cu forţa de lângă mamă, te face numaidecât să plângi, alta e să explicitezi publicului care se şterge la ochi după o telenovelă că, în termeni estetici, vorbim de un kitsch. Nimeni nu va dori să audă de nu ştiu ce termeni sau concepte, ci va ricana, din scurt, că, neapărat „sincer“, asta crede el că e valoros. Şi adaugă, triumfător: asta vede toată lumea. De unde rezultă că cifrele, acelea legate de vânzări, au o relevanţă oarecare, tinzând aproape spre zero. Vezi exemplele, duium, ale artiştilor (supra)vieţuitori liric, precum în Boema lui Puccini, care nu au trăit (sic!) decât gloria postumă.

Criticul, da, explică unui artist ceea ce a făcut el cu adevărat. Cu amendamentul situat la mintea cocoşului: dacă discursul nu e laudativ, lumea creatorilor nu e interesată de asigurarea ecoului, dimpotrivă, aşa că rămânem în sfera invocării unui necesar profesionalism, care nu exclude noţiunea de impresionism, de pildă, aşa cum a demonstrat, apăsat-explicit, cu întreaga lui carieră, Nicolae Manolescu. Profesorul nu spunea altceva decât că gustul se cultivă. Asta cere Şcoală. Urechiştii, însă, se vor grăbi, ca întotdeauna, când repudiezi tu melodrama cutare, să arunce cu anateme populiste precum elitism (adică, vezi bine, vector antidemocratic!), gândire parohială, sectară, cathară(!) etc.

Cât despre ponderea juriului Nobel, s-a pronunţat Laurenţiu Ulici, acum mai multă vreme, într-o carte menită să mai clatine convingerile de beton ale amatorilor de statistici, recte ale degustătorilor de opinii de-a gata. În Nobel contra Nobel, titlu, iată, de succes (teoretic, sau, cel puţin, în ochii noştri de practicieni ai scrisului), se vede supărător, prin simpla repertoriere a motivărilor premierii, pline de formule passe-partout, dar şi prin lentilele bunului simţ, că factorul geo-politic îşi adjudecă partea leului.

Totuşi, se cere răspuns serios, adică tranşant, la o întrebare pusă, la rândul ei, serios: criticul este cel care decide, cu precizarea, pe care, „sincer“, nu aş vrea să o fac, dar care îmi pare oportună în epoca multor surogate (vezi numărul caraghios de mare de doctori în orice, ceva, orişicum, mai ales dacă nu au bacalaureat), că, vorba lui E. Lovinescu, instanţa critică reprezintă, nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât. Acel „atât“, care, pentru unii pescuitori în ape tulburi, ar fi un soi de mot-valise, e, de fapt, cât se poate de clar: o modalitate de a te pronunţa în cunoştinţă de cauză.

2. Reacţia la tema randament versus substanţialitate e inclusă în rândurile anterioare. Evident că interogaţia e cu skepsis, dar, încă o dată, asta observă doar cei care se pot obiectiva, în sensul lui Titu Maiorescu. Tirajele ameţitoare, ante-decembrie 1989, mult peste 50.000 de exemplare, erau redevabile zonei ideatice agreate de partidul unic. Astăzi, şi zic de cronotopul nostru, în condiţiile libertinajului economic, orice veleitar poate tipări maculatură cu tonele, mai ales că nu o achită neapărat el, ci, mai degrabă, statul.

3. Categoric, de apreciat frâna redacţiei în a formula atare interogaţie, care putea prolifera, barochizant, pe nu ştiu câte pagini, ca în seria de replici date, peste zidurile cetăţii, de nişte personaje din Rabelais, meşter în semioza cvasi-infinită. Ce vreau să spun, cu expresia unui confrate pe care îl preţuiesc: continuarea binomului mi se pare, încă o dată, un răspuns în sine, cu acelaşi trist bemol, cum că nexul problemei rămâne cam între noi, făcători şi devoratori de reviste de profil. Deci. De fapt, niciun deci. Dacă te apuci să faci antinomii în sensul ăsta, greu să te opreşti. Mi-aş permite un derapaj, nu din literatură (totuşi, ce ziceţi de genericul Danielle Steel sau Pynchon?): Sergiu Nicolaescu sau Stere Gulea?