Dumitru Cerna

1. Succesul literar, după părerea mea, nu este tot una cu valoarea literară. Succesul poate fi validat de public, dar nu de publicul din zilele noastre. Şi asta pentru că noi, românii, nu mai avem un public cititor avizat, aşa cum l-am avut până la marea destindere din decembrie ’89. Atunci cărţile circulau ca argintul viu. Oricât de mari ar fi fost tirajele, şi chiar erau, cărţile nu satisfăceau toate cererile, şi-atunci ele erau împrumutate, de la un cititor, la altul, uneori şi pe bani. Pofta de lectură era atât de mare, interesul pentru lectură atât de febril, încât nicio întrunire nu avea loc fără dezbaterea unei/unor cărţi proaspăt apărute. Atunci publicul valida succesul, adesea şi valoarea.

„Există o artă, expresie pură, care nu ajunge la creierul diluat al mulţimii. Apă regală, plăsmuirea abstractă nu sapă decât în aur – sensibilitatea câtorva iniţiaţi. […]“ (Tudor Arghezi).

Critica? Dar ea mai există? Critica s-a autodesfiinţat sau, dacă mai există, s-a privatizat într-un mod tainic. Scriitorii „dotaţi“ au criticul lor de familie, cine mai crede azi în obiectivitatea, sinceritatea, conştiinţa profesională, ca trăsături definitorii ale criticului literar? Ea, critica, ar fi putut fi o posibilă previziune pentru valoare, nu şi pentru succes, aşa cum a fost tot până la surâsul transfigurat al revoluţionarilor pe unicul canal de televiziune, de acum 34, 35 de ani, numai că, odată cu imposibila noastră democraţie, au apărut formele ciudate ale atâtor alte imposibilităţi, între care şi aceea a unei critici literare profesioniste, obiective, interesate de produsul literar, făcând abstracţie de cine este autorul. Astăzi, această imposibilitate s-a cronicizat şi eu nu mai văd niciun fel de vindecare. Dar critica, în condiţii de normalitate, poate valida valoarea unei cărţi, nu şi succesul acesteia.

Juriul Premiului Nobel? Premiile Nobel sunt acordate, în mare măsură, de reprezentanţi ai unor instituţii din Suedia ori Norvegia, selectaţi pe criterii cel puţin misterioase. Să zicem că le credităm numirea în acest juriu. Atunci, el ar putea fi cel care să valideze şi succesul, şi valoarea, dacă validarea acestuia n-ar fi fost încă de la început burduşită cu doldora de varii interese. Stupefacţia unora dintre cei ce urmăresc şi analizează acest spectacol al lumii este pe deplin motivată. Dar da, ar putea fi cel ce validează şi valoarea, şi succesul, depinde şi de cât de convingătoare este şi motivarea alegerii. Mulţi dintre câştigătorii acestei diademe a consacrării atât de râvnite au primit totuşi confirmarea probei timpului.

Şi pentru că am ajuns aici, am să spun că singurul care poate valida în deplină siguranţă valoarea, nu şi succesul, ar fi timpul. Oricât de târziu s-ar produce această validare, ea este singura în care cred. Mă gândesc acum la Dimitrie Stelaru, pe care-l citesc şi azi cu o plăcere nedisimulată, la George Bacovia, poetul nerepetabil, care n-a fost niciodată trecut pe lista nominalizărilor Nobel, ori la Panait Istrati, cel care n-a fost iertat în ţară pentru orientarea sa politică, ignorându-i-se din această pricină şi valoarea literară incontestabilă, în timp ce erau traduşi în limba română scriitorii francezi de stânga, unii poate sub valoarea celui ce şi-a încheiat Viaţa cu o cutremurătoare spovedanie către surzi. Prin urmare, proba timpului este singura care poate valida valoarea unei opere literare. Nu şi validarea succesului ei, desigur. Succesul este conceput dintr-un alt material, poate din crepdeşin, fără inserţii de perenitate.

„Opera creatorilor adevăraţi rămâne astfel ceas înalt, pentru sângerarea imaginaţiei fecunde. Pas izvorât din propria tresărire, sublimat individualism excesiv. Creatori străbătând singuratici, la intervale mari, coaja epocelor, călcând în echilibru peste munţi ca peste umeri, acrobaţi pe funia inteligenţei invizibil subţiată.[…]“ (Tudor Arghezi).

2. Doamne, dar cine mai vorbeşte în ziua de azi de astfel de tiraje? La poezie, între 100 şi, cel mult, 200 de exemplare, cu niciun exemplar în plus. Îţi ajung pentru o lansare de carte, în cadrul căreia le dăruieşti celor prezenţi, ca supliment la paharul cu rozé. Dar dacă aş fi un utopic surâzător, şi m-aş preface că trăiesc într-un timp al normalităţii şi al respectului faţă de profesiunea de scriitor, aş alege un tiraj de 500 de exemplare, primit cu superlative de cronicari, cu toate că aş lăsa cu regrete sincere deoparte prima variantă, care ar fi la fel de benefică, dacă nu chiar cu un considerabil surplus, pentru timpul pe care-l trăim.

3. Ei, bine, nu cred că vreunul dintre respondenţi ar spune Sandra Brown, şi nu cred că dintr-o vinovată sfială, chiar dacă tirajele cărţilor ei şi ritmul ameţitor al traducerilor în toată lumea – să nu mai vorbim de averea fabuloasă pe care i-a asigurat-o autoarei succesul (care n-are nicio legătură cu valoarea literară) – depăşesc cu mult pe acelea ale unui scriitor de cea mai bună clasă valorică. Sandra Brown a avut/are succes, dar nu şi valoare. M-aţi fi pus în încurcătură, dacă mi-aţi fi cerut să aleg între James Joyce şi William Faulkner, amândoi scriitori de prim raft, cu valoare literară incontestabilă. Bănuiesc că din dorinţa de a rămâne în spiritul temei anchetei, aţi preferat întrebarea şocantă, tulburătoare, tristă, aceea care relevă diferenţa dintre succes şi valoare.

Desigur, Faulkner, fără nicio tresărire.