Hanna Bota

Într-o lume ideală, ar exista o convergenţă între succesul la public şi cel de critică. Valoarea şi recunoaşterea sa ar merge mână în mână. O lucrare valoroasă ar fi primită ca atare, ar umple sufletul de bucurie, cei care consumă artă s-ar îmbogăţi spiritual, reuşita ar duce societatea înainte, ar participa la evoluţie. Dar nu trăim într-o lume ideală, ci într-una scindată între forţe contradictorii, între plusuri şi minusuri, între sus şi jos, polarităţi care prin tensiunea lor te obligă să înaintezi din criză în criză – aceasta este definiţia evoluţiei pe planeta noastră, în universul acesta (cum or fi şi dacă or fi altele, cu alte reguli, poate nu vom afla niciodată sau, poate, le vom experimenta cine ştie în ce momente existenţiale: ca scriitoare, tangenta altor lumi îmi este mereu la îndemână, inefabilul e tărâmul cel mai apropiat mie).

Pentru mine, contează toate trei instanţele: publicul (cititorii), criticii şi juriul Premiului Nobel. Cu amendamentul că toate aceste trei instanţe sunt supuse nedesăvârşirii: ba mai mult, cu cât au mai multă autoritate, cu atât mai mult pot fi supuse unor interese politice, sociale, economice etc. Nu sunt fatalistă, nu spun că mereu şi fără îndoială totul este aranjat de dinainte, că fiecare receptare este pusă în context politic, pe trasee de interes personal, de grup etc., nu sunt concentrată asupra conspiraţiilor, deşi e normal, în lumea noastră dezbinată, ca aceia poziţionaţi foarte sus să fie atenţi pe cine susţin, în ce direcţie trasează liniile. Deşi am dori să credem că arta şi frumosul, aici în speţă, literatura, n-ar trebui judecate decât în termenii valorii. Or, tocmai arta, prin recurs la criterii de gust şi estetice, poate fi interpretată subiectiv, ca urmare, dacă e de ales dintre mai mulţi aflaţi pe o listă, e uşor să dai o direcţie convenabilă politic. Şi nu mă refer doar la Premiul Nobel, mă refer şi la premii care se dau aici în ţară, la filiale, la Uniune, mă refer la alegerea criticilor de a scrie despre unele cărţi şi a le refuza, neglija, „neobserva“ pe altele. În definitiv, fiecare critic e stăpân pe propriile gusturi, pe propria înţelegere asupra direcţiei literaturii (incluzând aici şi capacitatea intelectuală şi de cunoaştere a criticului, mai nou se numesc „critici“ tot felul de persoane care scriu mai mult recenzii şi întâmpinări, decât critică), asupra dorinţei sale de a deschide o cale şi nu alta în privinţa a ceea ce este de susţinut şi ce nu. Când un grup de critici se aliază pentru a susţine o anumită direcţie, pericolul este mai mare în a se comporta „politic“, dar ar putea fi şi invers: strângerea rândurilor ar putea fi benefică pentru susţinerea valorii, dacă moralitatea grupului şi interesul strict profesional ar fi de necontestat.

Pentru mine, recunosc, este important şi numărul de cititori. Nu scriu o literatură uşoară, nu mi-e teamă că aş cădea în sandrabrownisme, de aceea, dacă ştiu că tiraje de mii de exemplare au fost epuizate şi am feedback din te miri ce direcţii de la cititori, mă simt îndreptăţită să cred că sunt pe calea cea bună.

N-aş alege nicio extremă. Pentru că societatea noastră este destul de bolnavă, nu pot să mă încred în nicio variantă a întrebării. Am văzut cărţi cu foarte multe cronici bune, cu primire excelentă, dar care au căzut repede în uitare: cititorii înşişi au amendat receptarea, cartea practic a dispărut. Poate scriitorul a fost într-o poziţie în care cei din jur i-au asigurat cronicile, dar nu i-au putut asigura şi cititorii. Am văzut şi invers: cărţi bune, abia văzute de critici, dar citite cu plăcere. Un indiciu al unei cărţi reuşite, pentru mine, este testul de recitire. Dacă după parcurgere, imediat sau oricând mai târziu, omul doreşte să reia cartea, e semn bun. Dacă ai sentimentul că nu mai are rost să reciteşti niciodată, înseamnă că lipseşte ceva esenţial…

L-am ales mereu pe Faulkner. Poate am fost norocoasă că, de mică, am crescut în contextul profunzimilor spirituale care se ating încet, cu o anumită dificultate, dar rezistă toată viaţa. Recunosc, când a apărut valul sandrabrownismului, am citit şi eu o carte. Nu-i mai ştiu titlul, deşi eram foarte tânără, am înţeles structura de construcţie şi faptul că toate volumele sunt trase la indigo; am înţeles şi nevoia unora de a citi astfel de scrieri facile. Vedeam persoanele care preferă aşa ceva şi, fără să judec capacităţile lor intelectuale, am înţeles că există o hrană pentru fiecae. Că unii vor rămâne toată viaţa la junk food şi fast food, chiar dacă lângă ei se întind mese cu bunătăţi inimaginabile. Se vând mai multe chipsuri decât icre de somon, să nu ne mirăm de obezitate.

Nu uit cuvintele lui tata: mai bine mai puţin, da` bun.