RADU CONSTANTINESCU, JOCURI DE OGLINZI

Aş sugera celor care vor citi De ce scrii nu scapi de Gheorghe Săsărman, Editura Şcoala Ardeleană, 2024 să înceapă lectura cu ultima povestire, cea care, de altfel, dă titlul cărţii şi îi conferă unitate, coagulând elemente, detalii, fapte, rezolvări epice din textele anterioare. Un fel de finis coronat opus, nu numai al volumului, ci al întregii cariere literare a autorului. Descifrarea atentă a semnificaţiilor ei tăinuite luminează sensul unei grandioase parabole, alcătuite din texte distincte, dar având, subiacent, un suport tematic comun.

Două sunt palierele epice ale povestirii pe care o recomandăm. Primul – dimensiunea sa autobiografică, evidentă celor care s-au aflat mai multă vreme în apropierea autorului. Eroul are trăsăturile sale fizice şi, mai ales, psihice (sau invers?!). Emilian este un scriitor octogenar, ordonat şi minuţios, ba, uneori, de-a dreptul pedant, care se auto-analizează cu luciditate, meditând asupra vieţii sale, oglindire crepusculară a unei existenţe a cărei „adevărată menire“ a fost scrisul. Drumul de întoarcere spre pensiune prin pădure, ca urmare a unui stupid, dar grav accident, este, de fapt, drumul de întoarcere către sine, evaluarea izbânzilor şi a eşecurilor către atingerea acestei meniri. Abia târându-se din cauza piciorului fracturat, se interoghează sever asupra motivelor care l-au împins la scris; în absenţa răspunsului, se imaginează rătăcind ore în şir pe cărări (literare?) care nu duc nicăieri, „sau rotindu-se la nesfârşit pe o buclă Moebius, ca în gravurile lui Escher, fără vreo şansă să ajungă cândva la ţintă“ („scrierea perfectă“ la care a aspirat o viaţă). Este un profund dramatism în aceste auto-sondări sufleteşti (ale lui Emilian, dar, implicit, ca într-un joc de oglinzi, şi ale autorului însuşi), expresie a unei autentice exigenţe de creaţie.

Rătăcind pe potecile singuratice, Emilian rememorează frânturi ale existenţei sale scriitoriceşti, „absurditatea unui mecanism care, pierzându-şi rostul iniţial, acţionează doar în virtutea inerţiei, şi în scopul propriei perpetuări“. pigmentate cu reflecţii acide pe marginea vieţii literare, inclusiv sub aspectele sale organizatorice, cu detalii familiare oricărui apropiat al domeniului (episoade ale unor aventuri editoriale cu final deschis, critica de specialitate, corectă sau de cumetrie, jalnica difuzare a cărţii, absenţa agentului literar, ba chiar banalele relaţii ale autorilor cu Uniunea Scriitorilor…). Încărcate de detalii savuroase prin detaşarea ironică a evocării, sunt (ca şi în volumul anterior, Suferinţele bătrânului Wernher) meditaţiile autorului pe marginea performanţelor tehnice ale secolului XXI, fără ajutorul cărora recunoaşte că nu s-ar descurca, dar care întind curse insidioase, ascund link-uri capcană, spam-uri periculoase, viruşi nemiloşi în spatele unui nevinovat click.

De o cu totul altă factură este cea de a doua linie epică a povestirii. Ţesătura fantastică, inexplicabilul care se insinuează perfid între întâmplările reale ne duc cu gândul la tenebrele compunerilor romantice. Emilian află cu surprindere că, prin ceea ce scrie, declanşează evenimente ulterioare, se convinge de forţa cuvântului care poate transforma ficţiunea în realitate, descoperă „puterea de predestinare pe care scrisul o exercită insidios asupra celui care i se dedică“, aşa cum apreciază pe manşeta cărţii criticul Ştefan Borbély. Cu alte cuvinte, îşi dă seama că de ce scrii nu scapi, cum sună şi titlul de pe copertă, sau, într-o transcriere explicită, de capacitatea de a dispune de o stranie forţă quasi-demiurgică de a hotărî destine, chiar viaţa şi moartea, printr-o simplă trăsătură de condei. Subiect înrudit cu cele din alte schiţe ale volumului, unde un pensionar care îşi anticipeză întâmplările zilei într-un jurnal intim constată că prezicerile sale se împlinesc întocmai (Jurnalul), sau unde protagonistul încearcă să evite finalul ce i-a fost prevestit de un pretins oracol, dar se săvârşeşte din viaţă exact atunci şi aşa cum i-a fost profeţit (Lebăda neagră). De aici şi unitatea tematică a cărţii despre care vorbeam la începutul acestor rânduri.

Premoniţiile şi fatalitatea lor sunt anticipate de Maximilian/Max, partenerul de dialog pe internet al lui Emilian, care, cu mult înaintea întâmplărilor de pe munte, îi trimite un mesaj electronic, ignorat de acesta, în care îi sugerează că ar putea fi „autorul potrivit să scrie un roman despre un scriitor nevrotic care, după ce păţeşte el însuşi ceea ce i se întâmplă unui personaj al lui, ajunge să nu mai scrie deloc, de teamă că ar putea fi sortit să trăiască pe piele proprie tot ce istoriseşte în paginile sale. Pe ideea că: „de ce scrii nu scapi “.

Max, care apare în text doar indirect, în relatările lui Emilian, constituie elementul-surpriză al nuvelei. Rafinatul joc de oglinzi, invocat până acum, care introduce o subtilă ambiguitate în derularea firului epic, îşi atinge apogeul în final, când, alături de cuplul Săsărman/Emilian, cititorul descoperă cu surprindere un al doilea binom de personaje-pereche, Emilian/Max. Acesta din urmă, cel ce stârneşte neliniştile şi descumpănirile eroului, cel care îl stimulează cu întrebări provocatoare, cu miză existenţială, cel care, în mod straniu, îi cunoaşte cele mai intime gânduri, şi îi anticipează acţiunile, ei bine, acest Max nu este altul decât… Emilian însuşi. Modul subtil în care este sugerată, în final, dubla identitate atestă calităţile unui prozator care gestionează cu abilitate suspansul relatării faptelor, derulate „în ralanti“ pentru a acumula tensiune, conducând, în maniera Hitchcock, la puncte culminante succesive.

Jocurile de oglinzi s-au încheiat, suprafeţele lor reflectorizante se suprapun. Coincidenţă şi/sau fatalitate? Cititorul este invitat să-şi ofere singur un răspuns…