Ramón María del Valle-Inclán
Luminile boemei
Esperpento
Reprezentant extravagant al generaţiei spaniole de la 1898, Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) e considerat de Vargas Llosa unul din „cei patru prozatori magnifici“ alături de Alfonso Reyes, Alejo Carpentier şi Camilo José Cela. Dar, totodată, Valle-Inclán este cel mai original dramaturg spaniol al secolului 20, inovator al teatrului european prin inventarea unei forme dramatice accentuat groteşti, tragi-comică, pe care a botezat-o esperpento (cuvântul comun înseamnă, de altfel, „sperietoare“, „pocitanie“). Poetica succintă a esperpento-ului se află în scena a 12-a a piesei-artă poetică Luminile boemei (publicată în 1920, revăzută în 1924). Enunţul ei îl face poetul boem Max Estrella, care, în ultima lui noapte de viaţă – însoţit de parazitul său Don Latino – rătăceşte pe străzile Madridului. Atmosfera nocturnă a întregii piese ne aduce în minte tablourile lui Goya, după cum multe dintre replicile dintre Max Estrella şi Don Latino le anunţă deja pe acelea dintre Vladimir şi Estragon din În Aşteptând-ul pe Godot. Orb, cu capul său „cu un pronunţat aer clasico-arhaic, semănând cu al unui Hermes“ şi cu „barba înspicată revărsată pe piept“, Max Estrella ni-l evocă pe de-o parte pe Valle-Inclán însuşi, pe de alta, chiar pe zeul care este o călăuză a morţilor. (M.V.)
Scena a douăsprezecea
Colţul unei străduţe în pantă şi o biserică barocă drept fundal. Deasupra clopotelor negre, luna strălucitoare. Don Latino şi Max Estrella filosofează aşezaţi în cadrul unei porţi. Pe măsură ce se desfăşoară colocviul lor, cerul devine palid. Pe streaşina bisericii ciripesc nişte păsări. În depărtare, lumina alburie a zorilor. Paznicii de noapte au plecat, dar porţile sunt încă închise. Se trezesc portăresele.
Max: Trebuie că se crapă de ziuă.
Don Latino: Aşa e.
Max: Şi cât e de frig!
Don Latino: Hai să facem câţiva paşi.
Max: Ajută-mă să mă pot ridica. Sunt rebegit de-a binelea.
Don Latino: Vezi, dacă ţi-ai amanetat pelerina!
Max: Împrumută-mi pardesiul tău, Latino.
Don Latino: Max, eşti nemaipomenit!
Max: Ajută-mă să mă ridic.
Don Latino: Sus, hodorogule!
Max: Nu mă ţin picioarele.
• La Vida literaria, 1899, Madrid. Desen de Tomás Leal da Cámara.
Don Latino: Mare şnapan mai eşti!
Max: Idiotule!
Don Latino: Ce-i drept, ai o mutră cam ciudată.
Max: Don Latino de Hispalis, personaj grotesc ce eşti, te voi imortaliza într-un roman!
Don Latino: Într-o tragedie, Max.
Max: Tragedia noastră nu e tragedie.
Don Latino: Dar ceva tot va fi fiind.
Max: Un esperpento1.
Don Latino: Nu-ţi strâmba gura, Max.
Max: Simt că îngheţ.
Don Latino: Scoală-te. Hai să mergem.
Max: Nu pot.
Don Latino: Termină cu farsa asta. Hai să mergem.
Max: Suflă peste mine. Unde ai plecat, Latino?
Don Latino: Sunt lângă tine.
Max: Fiindcă te-ai transformat în bou, nu te puteam recunoaşte. Suflă peste mine, ilustru bou de la ieslea din Bethleem. Mugeşte, Latino! Tu eşti boul din fruntea cirezii şi, dacă mugeşti, va veni şi Boul Apis. O să ne luptăm cu el într-o coridă.
Don Latino: Mă bagi în sperieţi. Încetează cu gluma asta.
Max: Ultraiştii2 sunt nişte farsori. Esperpento-ul l-a inventat Goya. Eroii clasici s-au dus să se plimbe pe străduţa Pisicii3.
Don Latino: Eşti beat de-a binelea.
• Ramón del Valle-Inclán. 1921. Desen de Conrado W. Massaguer.
Max: Eroii clasici reflectaţi în oglinzi concave dau esperpento-ul. Sentimentul tragic al vieţii spaniole4 poate fi redat numai printr-o estetică deformată în mod sistematic.
Don Latino: Ce aiureală! Acuşi te molipseşti şi tu.
Max: Spania e o deformare grotescă a civilizaţiei europene.
Don Latino: Tot ce se poate. Eu nu mă bag.
Max: Într-o oglindă concavă, cele mai frumoase imagini sunt absurde.
Don Latino: Ai dreptate. Pe mine însă mă distrează să mă privesc în oglinzile de pe strada Pisicii.
Max: Şi pe mine. Deformarea nu mai e deformare atunci când se supune unei matematici perfecte. Estetica mea actuală este să transform normele clasice potrivit cu matematica oglinzii concave.
Don Latino: Şi unde se află oglinda?
Max: În fundul paharului.
Don Latino: Eşti genial de mă doare mintea!
Max: Latino, să deformăm expresia în aceeaşi oglindă care ne deformează chipurile şi toată viaţa asta nenorocită din Spania.
Don Latino: O să ne mutăm cu casa pe strada Pisicii.
Max: Mergem acolo, să vedem ce palat e de închiriat. Sprijină-mă de perete. Zgâlţâie-mă.
Don Latino: Nu-ţi strâmba gura.
Max: E ceva nervos. Nici măcar nu-mi dau seama.
Don Latino: Faci băşcălie!
Max: Împrumută-mi pardesiul tău.
Don Latino: Vezi să nu!
Max: Nu-mi mai simt mâinile şi mă dor unghiile. Mi-e tare rău!
Don Latino: Vrei să mă impresionezi ca să-mi dai apoi cu tifla.
Max: Idiotule, du-mă până la mine la uşă şi lasă-mă să mor în linişte.
Don Latino: La drept vorbind, nu prea se scoală devreme lumea în cartierul nostru.
Max: Bate.
Întorcându-se cu spatele, Don Latino începe să izbească cu picioarele în poartă. Ecoul loviturilor răsună sacadat în cuprinsul livid al străduţei în pantă şi, răspunzând parcă unei provocări, ceasul bisericii bate de cinci ori sub cocoşul giruetei.
Max: Latino!
Don Latino: Ce mai e? Nu te mai strâmba!
Max: Numai dacă ar fi trează Collet… Ridică-mă în picioare, s-o strig.
Don Latino: Nu răzbate vocea ta până acolo, în al cincilea cer.
Max: Collet! M-am săturat!
Don Latino: D-apoi eu!
Max: Latino, parcă îmi recapăt vederea. Dar ce căutăm noi aici, la înmormântarea asta? Apoteoza asta are loc la Paris. Este înmormântarea lui Victor Hugo! Ascultă, Latino, dar cum se face că tocmai noi ne aflăm în frunte?
Don Latino: Nu mai vorbi aiurea, Max.
Max: Este de neînţeles ce bine văd.
Don Latino: Ştii doar că ţi s-a mai năzărit la fel şi altădată.
Max: Pe cine înmormântăm, Latino?
Don Latino: E un secret ce nu se cade desluşit.
Max: Cum mai strălucesc trăsurile în bătaia soarelui!
Don Latino: Max, dacă tot ce spui n-ar fi o glumă, ar avea o semnificaţie teosofică… La o înmormântare unde eu mă aflu în frunte, eu trebuie să fiu mortul. Dar, după coroanele astea, înclin să cred că mortul eşti tu.
Max: Facă-se voia ta. Ca să-ţi alung teama iscată de prevestire, mă întind jos şi aştept. Eu sunt mortul! „Ce vor spune mâine nemernicii ăia de la ziare?“ se întreba acel paria catalan.
Máximo Estrella se lungeşte pe pragul porţii. Alergând în zigzag, un câine de pripas trece strada. Ajuns în mijlocul ei, îşi ridică piciorul şi urinează. Ochiul urduros aţintit, aidoma cu al unui poet, spre cerul unde se stinge ultima stea.
Max: Latino, cântă veşnica pomenire.
Don Latino: Dac-o ţii înainte cu gluma asta macabră, plec şi te las.
Max: Eu sunt acela care pleacă pentru totdeauna.
Don Latino: Ridică-te, Max. Hai să mergem.
Max: Sunt mort.
Don Latino: Chiar că mă bagi în sperieţi! Max, hai să mergem. Ridică-te şi nu-ţi mai strâmba gura, nenorocitule! Max! Max! Răspunde, nenorocitule!
Max: Morţii nu vorbesc.
Don Latino: Gata, te las aici.
Max: Noapte bună!
Don Latino de Hispalis îşi suflă în degetele înţepenite şi face câţiva paşi, cocârjat sub pardesiul său rufos, tivit cu noroi. Tuşind hârâit, se întoarce lângă Max Estrella. Încearcă să-l ridice, vorbindu-i la ureche.
Don Latino: Max, eşti beat criţă şi ar fi o crimă să las la tine portofelul, să ţi-l şterpelească vreunul. Max, iau portofelul la mine şi mâine ţi-l dau înapoi.
În spatele porţii se aude în cele din urmă vocea de mahalagioaică a unei vecine. Pe coridor răsună paşi. Don Latino se furişează pe o străduţă.
Vocea Vecinei: Coană Flora! Coană Flora! Parcă s-au lipit cearşafurile de tine!
Vocea Portăresei: Cine-i? Stai, să găsesc chibriturile.
Vecina: Coană Flora!
Portăreasa: Vin acuşica! Cine-i?
Vecina: Dormi de-a-npicioarelea! Cine să fie? Sunt eu, Cuca, mă duc la spălătorie.
Portăreasa: Of, şi chibriturile astea! E vremea să pleci?
Vecina: Ba a şi trecut.
Se aude pasul târşâit al unei femei în papuci. Murmurul de glasuri continuă. Broasca scârţâie şi în deschizătura porţii apar două femei. Una, cu părul alb, vioaie şi slabă ca un ţâr, cu un sac de rufe sprijinit pe şold. Cealaltă, durdulie, îmbrăcată într-o fustă colorată şi cu o broboadă zdrenţuită pe umeri, ciufulită şi în papuci. Când poarta se deschide, trupul boemului alunecă şi rămâne lungit peste prag.
Vecina: Iisuse Christoase, un mort!
Portăreasa: E don Max, poetul, care-a făcut-o lată.
Vecina: E galben ca ceara!
Portăreasa: Cuca, pentru Dumnezeu, stai tu oleacă lângă el, până urc să-i spun lui madam Collet!
Portăreasa urcă scările lipăind cu papucii. I se aude bombănitul. Trezindu-se singură, Cuca atinge cu un aer temător mâinile boemului, iar apoi se apleacă să-i privească ochii întredeschişi sub fruntea lividă.
Cuca: Doamne sfinte! Asta nu i se trage de la băutură! Asta-i moarte curată! Coană Flora! Coană Flora! Nu pot să mai stau! Mi s-a şi dus un sfert de zi! Asta-i treabă pentru poliţie, coană Flora! Moarte sadea!
Note:
- esperpento („sperietoare“) – formulă dramatică novatoare datorată lui Valle-Inclán, care refuză tiparele clasice ale tragediei, socotite inautentice, introducând, în locul patosului şi al retoricii găunoase, grotescul situaţiilor şi antieroul: lumea modificată în mod sistematic prin estetica deformatoare a oglinzii concave. Această viziune, care recuperează tragismul prin registrul rizibil al farsei, anticipează teatrul absurdului.
- Ultraiştii – reprezentanţii unui curent literar spaniol înrudit cu suprarealismul, dar având legături şi cu cubismul sau cu futurismul italian. Ultraismul a apărut în Spania în 1918, cu intenţia declarată de a se opune modernismului, şi s-a stins în 1922, odată cu dispariţia revistei Ultra. Printre reprezentanţi se numără şi Jorge Luis Borges, rezident pe atunci la Madrid.
- El Callejón del Gato („Străduţa Pisicii“) – stradă din Madrid, unde, conform mărturiei lui Gómez de la Serna, existau, „montate în zid, la înălţimea unui trecător de talie mijlocie, două oglinzi, una concavă şi alta convexă, care îi deformau în Don Quijote şi Sancho Panza pe toţi cei ce se priveau în ele“. Numită popular „Străduţa Pisicii“ (gato=pisică), îngusta stradă madrilenă poartă în realitate numele lui Álvarez Gato, poet din secolul XII.
- Aluzie la titlul celebrei scrieri a lui Unamuno, Sentimentul tragic al vieţii.
Traducere şi note de Mariana Vartic.
- La Vida literaria, 1899, Madrid. Desen de Tomás Leal da Cámara.
- Ramón del Valle-Inclán. 1921. Desen de Conrado W. Massaguer.
- 1922, Buen Humor, Madrid. Desen de Ernesto García Cabral.
Selecţie din expoziţia din noiembrie 2010,
realizată de Javier Serrano Alonso, comisarul expoziţiei.
https://arelarte.blogspot.com/2010/11/valle-inclan-en-imagenes.html