ION BOGDAN LEFTER, DOMNICA ŞERBAN; OCTAVIAN ROSKE

Multe se pot întîmpla în 3 ani şi aproape jumătate de notaţii anglo-americanistice! Şi lucruri bune, cărţi „de specialitate“ noi, alte isprăvi ale profesioniştilor din domeniu, informaţii, conexiuni, descoperiri la zi ori retrospective, după cum s-a putut constata din inventarele de pe parcurs. Şi mai puţin bune sau rele-rele, triste, tragice.

A plecat dintre noi în vara lui 2023, pe 11 iulie, minunatul Virgil (Bill) Stanciu, despre care scrisesem cu 1 an şi cîteva luni înainte. N-am mai vorbit cu el, mi se spusese că e foarte bolnav şi n-am vrut să-l deranjez. Oare a văzut sau i se va fi citit episodul despre el din „serialul“ de faţă, îi va fi înseninat măcar pentru o clipă sfîrşitul vieţii?

Aflu cu întîrziere că s-a stins şi Domnica Şerban, profesoara mea de Sintaxă engleză (29 august 1943 – 23 aprilie 2024).

Născută Sterian, căsătorită mai întîi cu Mihai Spăriosu, viitor universitar american, apoi cu foarte specialul Radu R. Şerban (1953-1991), pe care l-am cunoscut, deşi ne-am intersectat traseele de prea puţine ori pînă la sfîrşitul lui prematur, la doar 38 de ani. Fiu al lui Radu Şerban, compozitor de „muzică uşoară“, dar cu şcoală temeinică, absolvent de Conservator, Radu R. era şi el anglo-americanist, cu 10 ani mai tînăr decît Domnica. Miop, cu multe dioptrii minus, se dedicase scrisului. Poet, eseist, traducător şi comentator al multor autori britanici şi americani, cu o oarecare constanţă în revista Secolul 20. În ultimii săi ani a lucrat la transpunerea în româneşte a faimosului roman The Floating Opera/ Opera plutitoare al lui John Barth (1956, revizuit şi definitivat de autor în 1967), sub titlul Varieteu pe apă (apărut la Editura Univers în 1992, la scurt timp după ce Radu R. Şerban se stinsese din viaţă; am mai pomenit ediţia pentru prefaţa Getei Dumitriu).

O ştiam – deci – din studenţia mea. Foarte tînără pe-atunci, în jur de 35 de ani. Scundă şi plinuţă, cu o figură parcă desenată de-un grafician energic, din trăsături apăsate. O prezenţă dinamică, stenică, ajutată şi de-o voce impetuoasă, de altistă cu plămîni buni. Moartea timpurie a lui Radu a fost pentru ea o lovitură teribilă. Peste destui ani, cînd am revăzut-o, era resemnată, dar şi mobilizată pentru a-i păstra vie amintirea. A dat la iveală poemele pe care Radu nu le publicase, a alcătuit o culegere retrospectivă în 2006 şi o integrală a operei lui în 2018.

Între timp şi-a încheiat conturile cu Universitatea din Bucureşti şi a trecut la „Spiru Haret“, unde, dirijînd programul de anglo-americanistică şi ca decăniţă a Facultăţii de Limbi şi literaturi străine, a onorabilizat unul dintre modulele instituţiei, alături de George Volceanov şi de alţii. Lingvistă fiind, a publicat doar în respectivele circuite ştiinţifice şi didactice. Vizibilitate a avut doar traducerea, în colaborare cu Mihai Spăriosu, a Anatomiei criticii, cartea fundamentală a lui Northrop Frye (Prefaţă de Vera Călin, Univers, 1972).

„Doamna Domnica“, aşa i-am spus cînd ne-am revăzut în reuniuni academice şi culturale şi la evocările şi lansările ediţiilor postume ale lui Radu R., îşi păstrase energia, dar şi-o şi temperase, lăsînd să se întrevadă, pentru cine ştia despre ce e vorba, şi unda persistentă de tristeţe imprimată de un destin aspru. Domnica i-a supravieţuit aproape 33 de ani lui Radu, plecat într-un iunie, în timp ce ea s-a stins în „luna cea mai crudă“…

Nu mai e printre noi nici Octavian Roske (4 ianuarie 1956 – 14 ianuarie 2023), profesor în Pitar Moş din anii ’90 încoace, prodecan al Limbilor şi literaturilor străine şi şef al Catedrei de Engleză, coleg al meu de studenţie, după ce fusesem complici de idealuri cultural-morale în liceu, la „Sfîntul Sava“, pe-atunci „Nicolae Bălcescu“.

I s-a spus întotdeauna între prieteni „Pusi“, diminutiv copilăros, probabil preluat la o vîrstă fragedă. Era în anul de dinaintea mea la liceu, însă am fost în aceeaşi promoţie studenţească. Trebuise să-şi amîne trecerea la Universitate din cauza unor probleme politice, nu ştiu dacă personale sau legate de familie, nu mi-a spus niciodată. Introvertit, aproape „ascuns“ şi din fire, şi ca urmare a situaţiei. Despre micul nostru grup adolescentin de frondă literar-artistică şi implicit-etică din liceu – cu alt prilej.

Ne-am apropiat şi mai mult la Engleză, unde am făcut amîndoi parte din grupa de B-Română. Conştiincios, meticulos, „ticăit“, a făcut mari eforturi să recupereze distanţa faţă de colegele venite de la Liceul „Rosetti“, cu predare extinsă în englezeşte, şi faţă de noi-ceilalţi, cu pregătiri speciale şi anglofoni dezinvolţi cu toţii. Prietenia noastră a fost doar intelectuală, în timp ce cu alţii jucam şi bridge, ne distram şi la „ceaiurile“ dansate, ne trăiam mai nonşalant tinereţea. Pusi era concentrat asupra lecturilor şi-n acelaşi timp cred că ţinea legătura şi cu persoane din anturaje înclinate către acţiuni dizidente, ceea ce-l făcea să fie foarte rezervat.

După studenţie, cînd n-am mai comunicat, a fost profesor la un liceu „agro-industrial“ dintr-un sat giurgiuvean, Hotarele, pînă cînd a reuşit să-şi găsească un post de „pălmaş“ la Biblioteca Academiei. S-a implicat şi în transmiterea clandestină în străinătate a unor informaţii şi rapoarte despre planurile de „sistematizare“ a satelor în care regimul comunist începuse să facă demolări şi să construiască „centre civice“. Drept urmare, a fost lansată în 1989 aşa-numita „Opération Villages Roumains“, asociaţie şi mişcare de „înfrăţire“ a satelor din Europa occidentală cu ale noastre.

După 1990, Pusi a lucrat cîţiva ani pe această linie, ca „expert“ parlamentar, pe lîngă Comisia pentru cercetarea abuzurilor din Camera Deputaţilor, de asemenea consilier şi „referent“ la Ministerul Culturii, iar din 1993 – la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, unde a fost secretar ştiinţific, de fapt mînă dreaptă a preşedintelui-fondator, istoricul Radu Ciuceanu, deţinut politic după instalarea dictaturii comuniste şi pînă-n 1963, deputat după 1989. El, Pusi Roske, a coordonat activitatea de cercetare şi publicaţiile Institutului, cu extraordinare rezultate pe care doar modestia lui le-a „subminat“, căci nu s-a zbătut să le şi popularizeze: a condus revista Arhivele totalitarismului şi colecţii editoriale de dicţionare, studii, documente, reconstituiri memorialistice. A coordonat seria de 11 volume Mecanisme represive în România, 1945–1989. Dicţionar biografic (pe litere, 2001-2011), alta consacrată colectivizării agriculturii şi, cea mai importantă, România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist, 4 volume (organizate tot alfabetic, 2011, 2012, 2016, 2021). Lucra la finalizarea tomului al V-lea. O muncă enormă susţinută de o fermă convingere antitotalitară.

Fără să-şi neglijeze obligaţiile universitare, dovadă rolurile administrative jucate în Pitar Moş, unde reuşise să ajungă tot în 1993, anul startului şi la Institutul pentru Studiul Totalitarismului. Însă bilanţul său anglo-americanistic a fost inevitabil mai sărac, căci trăgea tare la amintitele enciclopedii urieşeşti. A alcătuit o culegere aproape-eroică de Proză americană contemporană. 1975-1985, publicată puţin înainte de colapsul regimului (Antologie, prefaţă, prezentări, note şi bibliografie selectivă de… Traduceri de Ruxandra Todiraş şi…, Univers, 1989) şi şi-a publicat teza de doctorat americanistico-ideologică, Tradiţia conservatoare în gîndirea americană. 1783–1860 (ALL, 1998), plus alte articole şi studii. A îngrijit o serie de traduceri ale operei lui John Steinbeck (5 vol., RAO, 2005-2007; a şi tradus Nopţi fără lună, 2007). Şi-un îndrumar derivat din specialitatea anglofonă: Examenul pentru obţinerea certificatului de traducător. Ghidul candidatului: Limba engleză (Editura Centrului de pregătire profesională în cultură, Bucureşti, 2006).

Ne-am văzut incredibil de puţin în cele aproape 3 decenii în care am fost colegi de profesorat în aceeaşi Universitate, dar în clădiri diferite. Cînd ne întîlneam, ne tot povesteam ce-am mai făcut fiecare şi ne-aminteam de studenţia noastră. Introvertitul profesor şi cercetător redevenea Pusi cel de altădată, cu figura lui de băiat serios, ochelarist, cu o mustăcioară de muşchetar pe sub care schiţa zîmbete cînd ingenue, cînd ironice.

Biografia unui intelectual de mare calitate, de-o modestie exagerată…