a16

O proză pe zi

Ovidiu Pecican

          Ce mai scrie prozatorul după circa treizeci de ani de lucru la un roman în unsprezece volume? Nu sunt mulţi cei care, în literatura noastră, pot răspunde concret la această întrebare. Ba cred că nu există decât un singur autor capabil de performanţa vizată: Gh. Schwartz. După ce a publicat, unul după altul, la diverse distanţe în timp – şi la diferite edituri – volumele puse sub genericul comun Cei o sută, Schwartz a dat repede la iveală alte două opuri. Autiştii cărţilor (2013), recomandat ca „roman hibrid“, marchează regăsirea limanului romanesc de dimensiuni pasabile; altfel spus, surprinde ieşirea scriitorului dintre megaliţii printre care ai fi zis că a rătăcit vreme de aproape tot atâtea decade cât poporul ales şi regăsirea drumului statornicit pe care poate continua.
Anul următor i-a adus însă acestui neobosit furnizor de literatură de calitate reîntoarcerea la proza scurtă. Să fiu bine înţeles: prozele respective, ca specie, sunt asociabile genului scurt; altminteri volumul nu este deloc subţire. Enigmele infinite: Vocalize în do major (Arad: Mirador, 2014, 276 p.) sunt „vocalizele“, totuşi, în gamă majoră, după cum şi le recomandă scribul, pe care, reîntors la gimnastica ritmică a fiecărei zile de scris, Schwartz le exersează; un antrenament „înainte de a mă angaja într-un nou proiect de anduranţă“, fiecare text fiind produsul unei singure zile. Suntem în faţa unui exerciţiu persuasiv, profesionist, care face abstracţie de umorile schimbătoare ale omului. Fie că are chef, fie că nu, scriitorul îşi urmează nedezminţit pariul, după cum precizează, livrând câte o nouă proză, la fiecare douăzeci şi patru de ore.
Este de observat, aşadar, înainte de orice alt considerent mai aplicat, că, după cum Cei o sută au reprezentat culturismul („body building“- ul) literar pe durata lungă, Enigmele infinite sunt tracţiunile cotidiene la bară ale prozatorului. Nu ştiu dacă poetului i-ar sta la dispoziţie exersarea în continuitate temporală sub acelaşi aspect. Schwartz pare să îşi testeze limitele în durata lungă, braudeliană, pe tărâmul construcţiei romaneşti, iar pe durata scurtă, prin prozele concentrate. Oricum, performanţa vizează aici anduranţa, nu virtuţile stilistice ori de altă factură (ce se cuvin discutate separat), de care multă lume leagă vocaţia auctorială pe domeniile creaţiei prozastice. Mesajul trebuie descifrat cu respectul cuvenit campionilor, fiind luat pe deplin în serios. Într-adevăr, oare talentul înseamnă, în acest sector al literaturii, frumosul zicerii, ingeniozitatea alegerilor tematice sau, în primul rând, pur şi simplu, plimbarea neobosită a oglinzii de-a lungul (şi de-a latul) râului? Dacă a face artă este, nici mai mult, nici mai puţin, decât să laşi lenea deoparte şi… să faci artă? Continuu, neîntrerupt, aşa cum muncitorul se duce la fabrică în fiecare zi, fără hiaturi… De ce ar fi etica muncii stăruitoare incompatibilă cu talentul şi cu capacitatea creativă?
Dacă era ceva de probat, în felul cum E. A. Poe şi-a demonstrat capacitatea tehnică, raţională, de a compune versuri memorabile, atunci Gh. Schwartz şi-a făcut cu asupra de măsură datoria, izbutind să demonstreze că, la rândul ei, proza înseamnă (şi) acest fel de performanţă. Adaug că, între timp, el îşi duce mai departe exerciţiile literare „cardio“, publicând pe pagina proprie a reţelei de socializare Facebook, în fiecare weekend, câte o „proză de sâmbătă“, deci săptămânal câte o nouă piesă de artă epică; semn că pariul nu a luat sfârşit, ci continuă, zi după zi, într-un drum pe cât de solitar, pe atât de fructuos. Fiindcă, să presupunem că nu toată producţia artistică rezultată din această încleştare atinge o cotă valorică de vârf. Oricum însă, la triere, din materialul acumulat, probabilitatea de a găsi mai multe vârfuri decât în cazul creatorilor cu talent manifestat sporadic este considerabilă. Între inspiraţia de zile mari şi strădania cotidiană, între lene şi hărnicie oare ce rămâne până la urmă? Pledoaria lui Gh. Schwartz este deci în folosul dragostei şi meseriei de scriitor înţelese chiar aşa, ca meserie, ca bravură de fiecare clipă, ca angajament total.
În Enigmele infinite, Gh. Schwartz se regăseşte pe aleile frecventate pe când scria Maximele, minimele (1984) şi Paranoia Schwartz (1999), chiar dacă nu se situează la distanţă, la drept vorbind, nici de Ucenicul vrăjitor (1976) şi de Castelul albastru (1986). Departe de a fi un simplu laborator pregătitor al romanelor, povestirile ajung să constituie piesele unui mozaic de sine stătător, recurent, care se completează peste arcuri de timp, în spiritul unor tendinţe divergente. Unele sunt mai curând fantaste, în timp ce altele sunt scrise în convenţia unui realism psihologic. Dar caracteristice parcă spiritului schwartzian, livresc, absurd şi umoristic, totodată, sunt parabolele situabile între extremele marcate, la un capăt, de tradiţia hasidică a poveştilor despre Bal şem Tov, iar la celălalt, de experimentul continuu al lui Daniil Harms. Aici infatigabilul mânuitor al condeiului este pe deplin el însuşi, îmbogăţind o tradiţie a poveştilor cu tâlc şi, totodată, hilare sau stupefiante şi subminante de înţelesuri lesne decriptabile care, oricum, nu ducea tocmai lipsă de ele. Cu toate acestea, cine va compara absurdităţile din Maximele, minimele ori unele dintre firele epice întreţesute în jurul paradigmaticului Julius Zimberlan cu parabolele tânărului Eugen Ionescu şi cu faptele din preajma lui Béranger, personajul dramatic al mai maturului E. Ionesco, va găsi destule legături subterane. La fel şi cu Urmuz… Faptul pare să dezvăluie un filon care circulă printre mai mulţi scriitori, fiind, aşadar, caracteristic pentru un anume tip de aşezare în lume şi de reflectare la specificul acestei situări. „Enigmele nu sunt niciodată cuprinse în acţiune, ci doar în explicarea acţiunii“ (p. 7), zice un soi de motto al cărţii, de fapt mai curând regula ei de aur, dezvăluind mai bine poetica enigmistică în faţa căreia se pleacă autorul. În alt registru, acelaşi motto putea prefaţa romane poliţiste, dezvăluind anchetele sagace ale unui detectiv despre mobilurile, abordările procedurale şi implicaţiile unei crime. Învăluit mai mult într-o mantie ezoterică, autorul s-ar fi subordonat situării în orizontul la care rezona, de pildă, Lucian Blaga. Dar Schwartz îşi amplasează clar orizontul de acţiune în zona interpretărilor, a hermeneuticii faptelor. Pentru el, spaţiul enigmatic este… enigmistic, aşadar explorabil cu ajutorul raţiunii şi al registrelor complementare la care omul are acces fără recurs la intervenţia sacrului.
La drept vorbind, textele nu aveau neapărat nevoie nici de introducere auctorială, nici de vreo concluzie, fie ea şi falsă. Căci materialul care le alcătuieşte le oferă suficient temei pentru a exista, la fel ca şi stilul care le compune. Cu toate acestea, precum Nichita Stănescu odinioară, Schwartz face teoria modului asimptotic de a tinde spre perfecţiune fără a o atinge, a operelor imperfecte. Pornind de la faptul că volumul cuprinde 199 de proze „la minut“, el comentează: „Cum să precizezi o cifră pentru ceva declarat drept infinit? (Un palid răspuns ar fi că 199 sugerează ceva neterminat, aşa cum nici infinitul nu suportă terminatul. 200 prea ar fi un număr rotund.)“ (p. 268). Pe de altă parte, se mai lămureşte o circumstanţă: „De ce sunt vocalizele din acest caiet în do major? Pentru ca măcar atmosfera enigmelor să fie puţin mai optimistă“ (p. 268). Major înseamnă deci, aici, optimist, încrezător. Semn heraldic al încrederii în propria vocaţie, vocalizele sunt, prin urmare, exerciţiul continuu al unei vitalităţi creatoare ce nu poate obosi, nici nu se poate epuiza, ci tinde, fie şi în chip enigmatic, către infinit.
Îmi place să cred, aşadar, că Enigmele infinite sunt un manifest de maturitate, de zenit al creaţiei, survenit dinspre unul dintre cei mai vitali şi mai consecvenţi prozatori ai literaturii noastre actuale. Ancorat cu putere în orizontul prozei central-europene, modern prin poetică şi prin mize, dar recuperând aparent şi trăsături ale prozei postmoderne, în povestirile lui Gh. Schwartz etalează o înzestrare demnă de monografiat în vederea unei mai bune înţelegeri a locului şi timpului lui istoric.