LEO BUTNARU, PORNIND DE LA CREIOANELE LUI BLAGA

La o întrunire scriitoricească, editorul Ion Papuc care, în juneţe, dimpreună cu Ioan Alexandru, l-au cunoscut pe Lucian Blaga, invoca mai multe momente memorialistice, unul dintre ele ţinând de modul de a scrie al marelui poet, undeva pe dealul Feleacului, într-o casă de vacanţă. Acolo, pe o masă cioplită din lemn lăsat cam din topor, ei, studenţi pe atunci, tineri curioşi întru literatură şi literaţi, într-o cutie de carton au văzut câteva capete de creioane. Explicaţia era că, pregătindu-şi ustensilele, Lucian Blaga frângea creionul în două, alegându-se, deci, cu o pereche de creioane (mai mici). Nu o făcea dintr-un exagerat spirit de economie, pentru că, înjumătăţind creioanele, se alegea nu cu o „rămăşiţă“ (un capăt), ci cu două. Deci, operaţiunea ducea mai curând la… risipă. Eu unul presupun că un nou capăt de creion depus în cutia de carton (din cauza că deja nu-l mai putea stăpâni între degete de trecut ce era segmentul) şi păstrat, laolaltă cu alte zeci de căpeţele, era, dimpreună cu cutia, ceva ce trebuia să-i stea mereu în atenţie, ca un factor stimulator. Vizibila, palpabila consumare a jumătăţilor de creioane îi dădea lui Blaga mai acut senzaţia că înaintează în ale scrisului, în operă.

În martie 1993, în interviul în care eram angajaţi, şi Ioan Alexandru amintise de creioanele lui Blaga: Poetul „avea un fel de şopron, în grădinile de lângă Cluj, pe dealurile Feleacului. Sub şopron era o măsuţă, pe măsuţă – capete de creioane cu care scria ce avea de scris. Şi noi îl urmăream de departe. Când pleca, veneam sub şopron şi trăiam ca într-un mister… Şi aşa ne-au apucat vremurile, recitând din Blaga, dar şi cu primele noastre poezii scrise şi chiar publicate“.

Creioanele lui Blaga… Ar fi de cumpănit şi de reţinut că, pentru marele poet însuşi procesul de meticuloasă, conică ascuţire a capetelor de creioane, de subţiere a vârfului de mină, până a-l face asemănător acului – însuşi acest proces avea în el ceva ritualic şi induce(a) scriitorului-ascuţitor o stare de spirit mai specială, aproape… ezoterică, pe care o trăia, voluptuos, până şi atât de sobrul, „scorţosul“ Lucian Blaga. (Mă gândesc la cele pe care mi le povestiseră despre maestru Aurel Rău şi Mircea Tomuş, la contestarea de către dna Dorli Blaga a faptului – invocat de Tomuş – că tatăl dumisale ar fi avut un mod special, „gradual“, de a da mâna cu cineva, în dependenţă de importanţa pe care i-o acorda oferindu-i două, trei, patru degete şi foarte rar – pe toate cinci.)

Astăzi, când scriu la uluitoarea maşină de ajutat lumea, memoria acesteia – computerul; când scriu despre creioanele marelui poet Lucian Blaga, îmi amintesc şi de primele mele creioane de la început de şcolire. Ţin minte cum, sub creionul meu – aşa se începea atunci, cu mina bine ascuţită, nu cu stiloul (până la pix nu se ajunsese; pur şi simplu, atare unealtă încă nu fusese inventată) – fixam, urmăream cu atenţie de ceasornicar acea/ acele o clipă-două în care litera pe care o încondeiam era un fel de… desen animat dat ralanti. Da, caligrafierea unei litere – cel mai scurt film de desen animat, căruia tu, copilul, îi eşti regizorul, făptuitorul.

Sau rememorez cum, pe fila cărţii, cu firul de mirişte al unui creion galben urmăream solemn, ca şi cum, primele cuvinte pe care le buchiseam, mişcându-mi buzele cu mare atenţie, concentrat până la oarecare crispare, de parcă literele, silabele le-aş fi mestecat ca pe fărâmiturile din pâinea smolit-aurie a copilăriei.

Iar în aceste vremuri, după ce am dat la lumină multe cărţi, sigur că rememorez cu anumită evlavie primele creioane ale şcolarului-prichindel. Îmi amintesc cum le ascuţeam, scoţând la vedere mina lor subţiratică, pe care astăzi aş putea-o asemăna cu măduva neagră din coloana vertebrală a scrisului, cu care eu sunt împreună prin viaţă, prin lume deja de peste şaptezeci de ani de acasă.