MIRCEA MOŢ, SUB PĂDURILE DE PE TÂMPA

O povestire din volumul Maşina de fugit în lume al Biancăi Balotă se intitulează Ard pădurile de pe Tâmpa, titlu în care îmi place să întrezăresc sugestiile unei combustii care consumă realul şi îl trece în universul gratuit al artei. Dar nu despre delicata scriitoare (sau nu doar despre ea) va fi vorba în aceste pagini, ci despre străzi şi case de sub pădurile Tâmpei braşovene.

În volumul În lumea taţilor, admirabila carte alcătuită de Marta Petreu, Bianca Balotă este prezentă cu evocarea Recviem pentru tata. Recviem pentru domnul Petre Marcu, ofiţerul în rezervă care a locuit pe strada Crişan, la numărul 19, în casa care l-a găzduit şi pe soţul Biancăi Balotă, profundul eseist Nicolae Balotă, unul dintre membrii importanţi ai Cercului Literar de la Sibiu.

Bianca Balotă îşi aminteşte că domnul Petre Marcu nu reuşea niciodată să pronunţe corect numele vecinilor. Doamna Bedner era pentru domnul Marcu doamna Depner: „– Sărut mâinile, stimată doamnă Depner!, salut însoţit de ridicarea galantă a pălăriei. Ne venea să ne ascundem, muream de ruşine, căci pe vecina noastră n-o chema doamna Depner, ci doamna Bedner, dar tata, deşi o cunoştea de amar de ani (de când trăiam la Braşov) nu reuşea să-i pronunţe numele corect“. După cum un alt vecin, domnul Ceaureanu, respectat şi iubit, era pentru tatăl evocat domnul Ceamureanu: „La fel se întâmpla când soarta ni-l scotea în cale pe domnul Ceaureanu. – Am onoarea să vă salut, domnule Ceamureanu!, îi spunea tata (noi priveam în jos, ne făceam că ne uităm în urmă), în timp ce domnul mai sus-numit îşi scotea la rândul lui pălăria, îşi strângeau mâinile cu deosebită şi vizibilă plăcere, se îmbrăţişau cu gesturi largi“.

Este greu de crezut însă că domnul Marcu nu ar fi fost în stare să pronunţe corect numele persoanelor apropiate. Dimpotrivă. El ştia foarte bine că distinsa doamnă se numea Bedner, nu Depner, după cum la fel de bine ştia că domnul Ceamureanu era în realitate domnul Ceaureanu. Dar, în felul său, fostul ofiţer îi boteza simbolic pe cei dragi şi în felul acesta îi scotea din registrele oficiale pentru a le face loc în lumea caldă a sufletului său.

• Soneria lui tata Marcu.

Fiul domnului Ceamureanu, eminentul profesor de fizică Dan Ceaureanu, mi-a fost coleg de cancelarie la Colegiul Naţional „Andrei Şaguna“, dar a fost colegul de facultate al lui Horia-Roman Patapievici, alături de alţi doi profesori şagunişti, Sorin Apan şi Mircea Parpalea, toţi trei amintiţi în Zbor în bătaia săgeţii. Dacă de la Mircea Parpalea, Horia-Roman Patapievici a învăţat „valoarea tăcerii“, dacă regretatul Sorin Apan era „mistic şi spiritualist“, Dan Ceaureanu este socotit de autorul Cerului văzut prin lentilă „cel mai înzestrat pentru fizică dintre colegii mei“.

Cu Dan Ceaureanu, fiul domnului Ceamureanu, voi „coborî“ pe strada Crişan, lăsând în urmă ospitalierul restaurant „Roata norocului“ (unde, după cum mărturiseşte, lui Livius Ciocârlie i-ar face plăcere să prânzească într-o zi de iarnă) pentru a vedea casa în care a locuit Bianca Balotă, o casă cât se poate de primitoare şi pentru autorul Caietului albastru.

Cum textul Biancăi Balotă din În lumea taţilor pulsează puternic în mintea mea, imaginea reală a clădirii se estompează şi cedez ispitei de „a citi“ casa ca prezenţă simbolică, începând cu soneria, pe care, după atâta vreme, se mai poate citi numele fostului proprietar, P. Marcu. Eşti chiar tentat să suni, chiar dacă ştii că sunetul se aude doar aici, în freamătul citadin, nu şi în marea tăcere de dincolo.

Spaţiul de la parter, care a aparţinut familiei Marcu, are două ferestre. Una dintre ele este rotundă, cea menţionată şi de Bianca Balotă, cealaltă este dreptunghiulară. Un cunoscut dicţionar de simboluri te asigură că fereastra ca „deschidere spre cer şi lumină (…) simbolizează receptivitatea“. Dacă fereastra este rotundă, menţionează acelaşi dicţionar, „este vorba de o receptivitate asemănătoare celei a ochiului şi a conştiinţei“. În schimb, o fereastră pătrată, şi nu numai, chiar dreptunghiulară, trimite la „receptivitatea terestră“. Patru laturi şi patru puncte trimit la totalitatea lumii. Dar mai contează ceva: cele patru unghiuri ale patrulaterului. Plecând din punctul socotit, după cum o aminteşte un Solas Boncompagni în Lumea simbolurilor, „începutul extensiunii“, cele două laturi ale unghiului se deschid generos spre interiorul casei, accesibilizând înţelegerea lumii.

Nu-l întreb pe noul proprietar al casei de la numărul 19 de ce nu a renunţat la numele de pe soneria de la parter. Îl întreb, în schimb, despre Nicolae Balotă, pe care şi-l aminteşte foarte bine. Venea la Braşov doar vara. Dacă l-aş întreba de ce Nicolae Balotă venea la Braşov doar vara, probabil că doctorul Petru Lucaci mi-ar fi spus că vara este vremea vacanţelor, aşa cum mi-ar fi spus probabil toată lumea. Eu cred însă altceva. Cu severul său echilibru între răcoare şi căldură, vara braşoveană este anotimpul cel mai potrivit pentru echilibrul de înaltă amiază al scriitorului. Nicolae Balotă ieşea din casă mai ales serile, care, şi la Braşov, se întorc de demult, ca pe vremea lui Gellius Aulus. El urca domol strada în pantă, cu aerul unui biruitor, urca până când strada Crişan se pierdea în rumoarea citadină, apoi se întorcea, coborând panta ca şi cum şi-ar fi amintit porunca declinului ce ne este sortit.

Domnul Petre Marcu a făcut tot ce i-a stat în putinţă să paveze strada Crişan. Iar eforturile sale au fost apreciate de locatarii din casa alăturată, de la numărul 20, Dumitru Gherghinescu-Vania, poetul care a înfiinţat la Braşov revista Claviaturi, şi soţia sa, Domniţa Gherghinescu-Vania, muza unor cunoscuţi poeţi ai vremii. Domniţa nu a rămas indiferentă la eforturile lui Petre Marcu, după cum îşi aminteşte Bianca Balotă: „Domniţa Gherghinescu şi cu Vanea, care şedeau la nr. 20, o contemplau (strada în curs de pavare prin eforturile domnului Petre Marcu, n.n.) emerveiaţi de la fereastra lor şi, fiindcă ea avea de obicei ultimul cuvânt, de regulă unul memorabil care făcea înconjurul cartierului, al oraşului, când nu era al ţării, a conchis: Strada asta nu Crişan ar trebui să se cheme de aici înainte, ci Strada Tata Petrică Marcu!“.

• Casa Biancăi Balotă.

Aceeaşi stradă Crişan este menţionată de Domniţa Gherghinescu-Vania în scrisoarea trimisă lui Blaga la 2 septembrie 1944: „Pe aici numai trupe. Noi, ca pietrele, pe străduţa Crişan“ (Epistolar. Lucian Blaga – Domniţa Gherghinescu-Vania, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Simona Cioculescu, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, 1995, p. 120). Poetul Nebănuitelor trepte nu ocolea Braşovul, iar atunci când nu îndrăzneşte să vină în oraşul de la poalele Tâmpei are motive întemeiate. La 12 august 1941 îi scrie Domniţei: „Eu nu îndrăznesc să vin la Braşov, fiindcă am auzit că intrarea e interzisă de un afiş medical“ (op. cit., p. 20). Strada Crişan îi era, de altfel, familiară poetului. Din Sibiu, Blaga îi scrie Domniţei la 8 septembrie 1941: „Sosit acasă, foarte senin după cele văzute pe strada Crişan 16“ (op. cit., p. 21). Menţionez şi scrisoarea trimisă Domniţei la 11 noiembrie 1942: „Ce rău îmi pare că nu m-ai chemat în Crişan 16. Îmi închipui că aţi încălzit şi Uta s-a bucurat“ (op. cit., p. 77).

Mai sus, pe strada aflată la o înălţime ce rivalizează orgolios cu Tâmpa, a locuit Emil Cioran! Să fi uitat oare autorul Tratatului de descompunere, atunci când afirmă că nu a exercitat nicio profesie, perioada de la Braşov, să-i fi scăpat lui oare că în anul de graţie 1936, proaspăt laureat al Premiului Scriitorilor Tineri fiind, a lucrat totuşi ca profesor de filosofie la actualul Colegiu National „Andrei Şaguna“ din Braşov (actuala stradă Mitropolit Andrei Şaguna, nr. 1)?

Perioada braşoveană este menţionată de Cioran atât în interviuri, cât şi în caietele publicate după dispariţia sa. În această situaţie, se pare că, în realitate, deşi a practicat profesia de dascăl, Cioran s-a sustras rigorilor acestei profesii, protejându-şi fondul ce-l defineşte pe deplin. „Ce făceam eu acolo (la Braşov, n.n.), insistă scriitorul, nu avea nicio legătură cu manualul. Erau numai nişte divagaţii“. Atunci a cunoscut un anumit fel de muncă, şi acolo, la Braşov, a înţeles că nu el poate concepe să lucreze astfel: „Dar vă spun, atunci mi-am dat seama că eu nu vreau să lucrez nici măcar cinci minute“ (Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 92 ). În treacăt fie spus, despărţirea directorului de un dascăl, care s-a încăpăţânat să înţeleagă în mod cu totul aparte condiţia de profesor, devine un prilej de bucurie ce se manifestă în spirit pur autohton : „Când am plecat de la Braşov, directorul liceului s-a îmbătat de bucurie că a scăpat de mine“ (Gabriel Liiceanu, op. cit., p. 92).

În ce constă strategia prin care Cioran reuşeşte să se sustragă muncii reglementate pe care o va repudia toată viaţa? Sala de clasă este percepută ca un spaţiu limitat (şi deformator), un spaţiu a cărui emblemă devine premiantul, un produs prin excelenţă al activităţii didactice. Mai mult, clasa rămâne locul în care imaginaţia nu se mai plasează pe primul plan şi unde gânditorul este readus brutal la realitate de manual şi de programă.

• Locuinţa soţilor Dumitru Gherghinescu-Vania şi Domniţa Gherghinescu-Vania.

Este deosebit de semnificativ felul în care fostul elev al lui Cioran, poetul Ştefan Baciu, consemnează în volumul memorialistic Praful de pe tobă intrarea profesorului la prima oră de curs. Momentul este transcris ca un autentic eveniment, cu sugestiile începutului simbolic, ce se consumă nu întâmplător într-o „luminoasă dimineaţă de toamnă“. Contextul fiind astfel pregătit, în sală îşi face apariţia „însuşi Emil Cioran“, cunoscut de unii elevi din lectura eseurilor sale, o sosire aşteptată, explicabil, cu o oarecare îngrijorare mai ales de către aceia care se tem de noutatea ce ar putea tulbura previzibilul existenţei lor, aşadar „cu nelinişte de viitorii săi colegi şi elevi“.

La intrarea în clasă, laureatul Premiului Scriitorilor Tineri este aplaudat de către elevi, profesorul dându-le o replică deosebit de sugestivă: „În loc de a mă aplauda, ar fi mai bine să cântaţi marşul funebru de Chopin. E o ruşine să fii premiat“. Cioran îşi accentuează în felul acesta atitudinea faţă de premiu şi faţă de premiant. Premiul, pare el să spună, este rezultatul unei minuţioase drămuiri. Închis în tiparul riguros şi ingrat al premiului, premiantul este în fond un trist captiv într-o formulă şi de aceea lui trebuie să i se cânte într-adevăr recviemul lui Chopin. Reacţia elevilor, pe măsura adolescenţei contestatare, dovedeşte că spuselor profesorului au fost bine înţelese, cineva din fundul clasei strigând chiar, spre marea mulţumire a lui Cioran, „Jos premianţii!“.

Ideea de premii şi de premianţi este repede contestată de adolescenţii prea puţin dispuşi să accepte convenţiile şi, în general, limitele. La liceul braşovean se formează în scurt timp o adevărată ligă contra premianţilor: „Astfel s-a format ceea ce am botezat L.C.P., însemnul nostru un chibrit tăiat în jumătate, astfel încât să permită inserarea unei bucăţele de hârtie cu iniţialele menţionate, prins cu un ac în pieptul hainei. Un chibrit a fost aşezat pe uşă şi la intrarea lui Cioran în clasă l-am salutat cu un puternic «Jos premianţii» şi unul dintre colegi i-a explicat sensul deciziei noastre. Cioran a acceptat cu sentimente indecise. Culmea este că unul dintre membrii clubului era chiar premiantul de onoare al clasei, care a acceptat cu plăcere participarea la joc“ (Ştefan Baciu, Praful de pe tobă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 367).

Examinarea pe care o făcea „profesorul“ Emil Cioran era mai degrabă un dialog socratic („ne chema la tablă să ne examineze, într-un stil nepretenţios, un stil de conversaţie“), dialog pe care nu-l angajează deloc cu elevul opac („demonstra suficientă răbdare, pe care şi-o pierdea numai când elevul era perfect neghiob“), profesorul caracterizându-l eufemistic pe elevul lipsit de viaţă şi de transparenţă („nu fiţi atât de mineral“).

Pe Emil Cioran îl defineşte nu atât dorinţa de a transmite informaţia prevăzută de programă, ci de a comunica permanent cu elevii şi, implicit, de a-i face să gândească. În general, profesorul Cioran discută la oră doar cu un singur elev, acela care i se va fi părut partener ideal de dialog, în sensul celor mai sus amintite.

• Colegiul Naţional Andrei Saguna.

Spuneam că sosirea lui Emil Cioran a fost aşteptată de ceilalţi profesori cu o oarecare îngrijorare, neliniştiţi la gândul că noul profesor de filosofie ar putea tulbura atmosfera pe care ei se încăpăţânau să o considere ideală şi că intrusul le-ar putea submina statutul de superioritate, statut care – în absenţa unei opere şi a unor preocupări majore, finalizate – era garantat doar de apartenenţa la un liceu de renume. Nu există suficiente informaţii referitoare la relaţia lui Cioran cu ceilalţi profesori (cu excepţia legăturii cu Octav Şuluţiu ori cu profesorul Baciu, tatăl viitorului poet), dar cartea lui Ştefan Baciu, la care apelăm din nou, oferă amănunte cât se poate de semnificative .

Sălii de clasă şi şcolii, ce implicau condica de prezenţă, programa şi, mai ales, orarul, Emil Cioran le opune cafeneaua, sinonimă unui adevărat templu al omului modern, citadin (vezi în acest sens excelenta carte a lui Mircea Iorgulescu Eseu despre lumea lui Caragiale), care, în oraşul de la poalele Tâmpei, mai păstra ceva din atmosfera vieneză a sfârşitului de secol. Pentru Cioran, cafeneaua „Coroana“ (de pe strada „Porţii“, astăzi „Republicii“) a constituit un refugiu în faţa agresiunii cotidianului şi a mecanismului care ameninţă să strivească individul şi, în acelaşi timp, un generos spaţiu al spectacolului produs de propriul spirit.

Să apelăm iarăşi la memoria aceluiaşi Ştefan Baciu: „ne întâlneam la o masă la Cafeneaua Coroana, în centrul oraşului, unde avea loc o reuniune neobişnuită. (…) Prezenţa lui Emil Cioran la întâlnire era sărbătorită de toţi: obişnuia să vorbească despre lecturile lui, şi îmi amintesc de nume ca Heidegger, Jünger, Nietzsche şi de eternul Max Stirner cu Individul şi proprietatea care era una dintre lecturile lui permanente“.

Cafeneaua rămâne spaţiul unde are loc un ritual al iniţierii în filosofie a tânărului Baciu şi, în general, într-un anumit mod de a gândi. O sală de clasă ideală, visată, unde Cioran se simte într-adevăr Profesorul, având în persoana tânărului Ştefan Baciu elevul ideal, posibil discipol al unei ideale şcoli.

• Cafeneaua Coroana.

Dar Cafeneaua „Coroana“ este mai ales locul unde poate fi descoperit un Cioran hotărât să opună relaţiei cu ceilalţi lectura şi refugiul în universul culturii şi al imaginarului. În imposibilitatea de a stabili un dialog cu „ceilalţi“, lui Cioran nu-i rămâne decât să intre în dialog cu Shakespeare: „Pe vremea când, la Braşov, scriam cartea despre sfinţi, Shakespeare era singurul scriitor pe care îl citeam masiv. Şi deodată am luat o hotărâre, n-am să mai stau de vorbă decât cu el“. Fără a bănui însă că histrionismului său protector are un puternic impact asupra celorlalţi: „Exista în acest oraş o cafenea tare plăcută, amintind întru totul de atmosfera vieneză. Şi în fiecare zi, după prânz, mă duceam acolo. Şi, după ce luasem această hotărâre năstruşnică, mă aflam la masa mea, când a apărut un coleg, profesor de gimnastică: «– Pot să mă aşez? Eu: – Cine sunteţi? Sunteţi Shakespeare? – Ştiţi foarte bine că nu sunt Shakespeare! – Nu sunteţi Shakespeare? Atunci căraţi-vă!» A plecat ofensat şi le-a povestit tuturor că am înnebunit“ (Gabriel Liiceanu, op. cit., p. 115).

Lui Cioran îi vine permanent în minte locuinţa de la Braşov, o cameră mobilată la familia Lemeny, în Livada Poştei, mai exact pe strada Şt. O. Iosif, la numărul 21: „Mă gândesc la iarna în care am scris la Braşov Lacrimi şi sfinţi – sus de tot, pe deal, cu priveliştea munţilor în faţă. Ce singurătate!“ (Caiete, volumul I, traducere Emanoil Marcu şi Vlad Russo, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 290).

Domnul profesor Emil Cioran mergea spre casă pe strada în pantă, căutând singurătatea înălţimii, departe de zgomotele oraşului. Dacă la Răşinari casa părintească se afla lângă Coasta Boacii, dacă la Paris va locui în mansarda din rue de l’Odéon, la Braşov locuieşte pe strada cea mai înaltă din oraş, la familia Lemeny. De la fereastra camerei lui, Cioran vedea, în imediata apropiere, grădina casei, şi, mai departe, muntele. Grădina îi amintea paradisul din care a fost izgonit prin plecarea la şcoală, în timp ce muntele îl îndemna să privească detaşat lumea de „după cădere“ şi, prin scris, să calomnieze universul.