ŞTEFAN MELANCU, POEZIE „DUPĂ O ALTĂ NATURĂ“

Incadrabil, sub aspectul generaţiei poetice, în ultima parte a opt- zecismului (cu volumul de debut Despre arta poetică, 1988, amânat şi cenzurat sub presiunea ideologică a timpului), Marian Drăghici se detaşează însă, de la bun început, de poetica postmodernă căutându-şi o cale aparte, remarcată încă de pe atunci prin „trăsături izbitoare“, în formularea unuia dintre criticii importanţi ai vremii, Mircea Iorgulescu, precum „Rafinamentul, vigoarea şi extazul – un extaz întunecat, din aceeaşi familie cu soarele negru nervalian, a cărui înalt melancolică lumină îi scaldă adesea poemele“. O cale pe care o lasă să se subînţeleagă însuşi titlul debutului pe care şi-l propusese poetul, Descriere după o altă natură, şi deopotrivă conţinutul pe care îl dezvoltă. De văzut, în acest sens, versurile poemului ce deschide volumul în cauză, Poem liminar. Vestirea, anunţând din capul locului o voce puternică şi distinctă, alături de poemul omonim titlului necenzurat al volumului ori poeme precum Umbra unui corp imaginar, Despre arta poetică (trei la număr), Timpul, o unealtă de scris, Poemul după Albrecht Dürer, Mâna care scrie, prefigurând ancorarea discursului liric într-un imaginar marcat de elemente aparţinând simbolisticii arhetipale, spaţiului orfic, spiritual şi mistic, alături de preocuparea de a da relief unui anume crez poetic, toate acestea dezvoltate apoi prin adăugiri configurative, multiple, în volumele ulterioare – Partida de biliard din pădurea rusească, 1995, Lunetistul / Lunetistul şi cocoşul de tablă, 1996, Harrum, cartea ratării, 2001, Negresa, 2005, sau păhăruţul, 2019. În plus, păstrându-şi nucleele imaginarului poetic de la un volum la altul, pe Marian Drăghici îl caracterizează meticulozitatea scrisului (publicând relativ puţin şi doar poezie), alături de o permanentă revenire asupra poemelor scrise anterior.

Cea din urmă trăsătură subliniată mai sus este confirmată din plin prin cel mai recent dintre volumele sale, antologia Lumină, încet (Editura Tracus Arte, 2023, cu o prefaţă de Ion Pop), purtând acelaşi titlu ca şi precedenta antologie apărută la aceeaşi editură, în 2013 – un titlu, de altfel, recurent pentru autor, întrucât volumul publicat în 2004 în Austria (la Wieser Verlag, Klangenfurt) îl anticipa (Licht, langsam/ Lumină, încet) şi, de asemenea, o antologie apărută acum câţiva ani în Franţa (lumière, doucement, Editura L’Harmatan, Paris, 2018) are aceeaşi expresie – sintagmă semnificativă şi revelatoare asupra căreia mă voi opri mai încolo. Privind permanenta revenire a lui Marian Drăghici asupra poemelor sale, sunt de văzut mai întâi cuvintele aşezate pe frontispiciul volumului, respectiv gândurile ce aparţin lui Maiorescu, lui Eminescu şi autorului Gândirii captive, Czesław Miłosz. Sub îndemnurile maiorescian şi eminescian, devenite veritabile principii ale atelierului de creaţie şi redând, ca atare, o neobosită exigenţă şi dorinţă de perfecţiune a scrisului, autorul reia poemele socotite semnificative din volumele anterioare, supuse însă unor mereu cizelări şi îndreptări, fapt ce poate fi observat cu uşurinţă revizitând volumele din care sunt preluate textele prezente în antologia de faţă. În aceeaşi direcţie, anumite poeme comportă, prin reluare, eliminări de versuri sau, dimpotrivă, adăugiri, sub imboldul pe care, de altfel, poetul însuşi şi-l mărturiseşte – în pagina de gardă a antologiei, subliniind faptul că ne aflăm în faţa unei ediţii (a II-a, după cea din 2013) „cu poeme inedite şi unele din nou scrise/rescrise de la 1983 la 2023“, sau într-un poem semnificativ de la începutul antologiei, Mărunţica, unde, sub golul fiinţei şi al singurătăţii, şi alăturat privirii ironic-amare ce învăluie „mărunţica noastră lume“, este marcată o ars poetica ce redă tocmai un astfel de imbold: „adevărul e că scriu/rescriu aceleaşi versuri sudic-amare“. Iată-ne, altfel spus, în faţa a 40 de ani de poezie, asupra căreia Marian Drăghici a revenit permanent, cu o rezilienţă transformată într-un adevărat crez poetic şi, mai mult, într-un „act de credinţă“ – prin care poate fi învinsă vicisitudinea biograficului social şi familial (cunoscută fiind drama existenţială a poetului petrecută după anii 2000) şi care, în plus, poate aşeza, poetic, propria existenţă sub semnul izbăvitor al locuirii poetice (după cunoscuta formulare hölderliană), în siajul unei veritabile metanoia ce transpare în nenumărate componente ale imaginarului său poetic.

Parcurgând conţinutul antologiei, ceea ce se impune a fi reţinut, sunt înainte de toate, componentele ce-i asigură substanţa şi specificitatea poetică. Sunt de văzut, în acest sens, mai întâi poemele cu desfăşurări ample, al căror conţinut subîntind un imaginar stratificat, ce incumbă, fiecare, analize aparte şi care pot să stea, valoric, în orice antologie sau istorie a poeziei actuale – precum Lunetistul (printre cele mai complexe, cu figuraţie alegorică, asociind în imaginarul său teme recurente precum biograficul, spiritualul cu inserţii mistice şi biblice, ontologia existenţialului şi albia metafizicii, satira socialului sfredelind în cotidian şi fulguraţii de artă poetică: „N-am fotografiat poemul deşi eu sunt aparatul/ de fotografiat poemul./ N-am fotografiat lunetistul/ deşi eu sunt aparatul/ de fotografiat lunetistul“); Ierusalim (cu ilustrarea vizionară a unui drum iniţiatic „cântând dintr-o armonică roşie“, cu reprezentarea sa orfică, utopic-idealizată, ironică/autoironică şi într-o proiecţie ubicuă atotcuprinzătoare: „Oriunde mă întorc iarna, vara/ hop şi Ierusalimul/ cu dealuri roşii înecate-n verdeaţă“; Ukulele, cu elemente de artă poetică, infuzie psalmică, irizări biografice şi satiră socială; sau, pentru a exemplifica încă, poemul Negresa şi varianta Negresa eufonică (impunând sugestia elementarului vieţii, într-un topos exotic şi într-o stilistică ce îmbină oralitatea, ludicul şi ironicul, alături de eufonia versificaţiei), ori cel intitulat caii de la biclă sau re-capitularea/ sau poemul lui Ion „Nino“ Stratan, reluând simboluri şi reprezentări din poeme anterioare (păhăruţul, negresa, batracianul şi bisericuţa, golul existenţial şi orficul), biograficul copilăriei (Osica şi pădurea Bercica) şi cel care îl reprezintă afectiv-congener pe „Nino“, alături de anamneza unei arte poetice configurate grav şi deopotrivă ludic: „– Nino, Nino, cum-necum/ am scris poezie sub teroare/ şi nimeni nu ne poate lua/ asta şi caii de la biclă“. Sunt apoi celelalte poeme, multe dintre acestea constituite, împreună cu cele indicate deja, în ars poetica – precum, pentru a le nota pe cele mai semnificative, la început (proiectând, în marginea cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, din Corinteni, 13, poezia ca anamneză divină şi metanoia destinului de poet şi a creaţiei poetice), Închinare, O bufniţă de zece tone, Un sentiment verde ca iarna (cu versuri emblematice cum sunt: „Şi sunt fericit, Dumnezeu mi-a dat de lucru. / Dumnezeu, nu omul“), Ieşirea din poezie nu a fost aşa, Ucenic la un mare poet din vremea lui Ahab (din secţiunea Addenda), Salvarea picăturii dintr-o ploiae, Imn pur şi simplu (cu afirmarea evidentă a unui crez programatic – „Scriu cum îmi vine, ce-mi vine, într-o libertate/ interioară de tip precum am spus/ nu postmodern, ci neoantic.“); ori cele care ilustrează, în plus, elemente definitorii ale spaţiului poetic, precum: melancolia şi imaginarul morţii – dimpreună cu cel al iubirii sfidând absurdul existenţial, augmentat biografic, aşa cum apare în antologicul Ceva mai real decât neantul: „Poate că totuşi există/ ceva mai real decât neantul domnule Becket, / iubirea unei femei ce nu mai este (moartea nu ne-a despărţit, nici uitarea)/ şi de care deodată ţi se face dor, la modul că/ ai plecat de pe pământ“ – ori asociat singurătăţii fiinţiale într-o particulară dialectică a sacrului şi profanului decăzut: „singur, absolut singur/ cu Dumnezeu şi un scuipat de drac/ volatilizându-se în soare cu păhăruţ cu tot/ şi roza mentală în păhăruţ/ şi mâna mea pe păhăruţ ciocnindu-l prin aer/ cu exilaţii şi cu morţii“ (Leagănul pisicii. O cantilenă); pustietatea, exilul interior prin retragerea dintr-un spaţiu detracat, tărâm – trimiţând spre un celebrul poem al lui Kavafis – glorificat, ironic şi interogativ, de „venirea barbarilor“ (ca în poemul Fumătorul); oniricul de tip faustic, coşmaresc (ca în Motanul faustic. O poveste de iarnă neterminată); în sfârşit, metafora-nucleu a luminii sublimate în cristalul de sorginte christică şi cu aspiraţia spre aura divină, ilustrată de poemul omonim antologiei (şi care, pentru o înţelegere deplină, ar trebui citat integral), aura acesteia, în siajul metanoii poetice, fiind de urmărit şi în alte poeme precum sac şi cenuşă, Surâde şi ne priveşte sau de-acum singurul premiu – acesta din urmă, poem cu o anume dedicaţie şi în aceeaşi arie singular expresivă: „de-acum, singurul premiu pe care l-aş primi cu bucurie/ (dar cine să mi-l dea tocmai mie!)/ este să fiu la bătrâneţe nebun după Hristos/ cum eram la tinereţe nebun pentru poezie.// atât./ ca să se ştie./ (eu, golul iernii pe câmpie)“.