Cineva

Cineva care să-mi despice

acest aer întunecat al plămânilor.

o bucurie nebună să glăsuiască

în locul întregului meu corp.

Sufletul – stăpân pe sine şi pe vremelnice întâmplări.

Singură pe câmpul ruginit,

Cu o hârtie de turnesol în mână,

atunci când determin aciditatea sufletului.

Toate aceste îngropări candide

mă duc mai aproape de chintesenţă.

Acum cunosc mai bine

Căldura perfuzată,

Lipsa mâinilor cu cinci degete.

În acest deşert,

văd ceva mai clar lumina

din frunze şi de pe chipul copiilor.

Solitudinea – acest cocon care mă îmbracă;

Răbdarea – cel mai important răstimp,

până la cea mai importantă întâlnire.

Văd oamenii umblând, îi văd ca pe nişte copaci

(Marcu, 8:24)

Orbirea fu destupată,

Dopul sticlei fu dat la o parte,

şi şopoteşte acum vinul mulţumirii.

Văd – fără să pot recunoaşte încă,

Oameni şi copaci,

Flori ca nişte culori îmbălsămate,

Copii ca îngeri-zâmbete,

Soarele ca aromă,

Vântul ca legănare duioasă.

Toate mă mişcă,

Spre o tot mai mare

Dragoste.

Îngeri de apă

Pe splai în văzduhul cel dens,

cu aripi de ceaţă,

(mişcate frenetic),

ne împresoară îngeri de apă.

În curgerea lor printre gânduri,

iscă tăcut plânsul după trecut

ca o apă moartă.

Păşind apoi până în zariştea copilă

a eresurilor

ei învie,

iar apa ce le-ncolţeşte pe frunte.