Jurnalul poetului Cristian Popescu

 

Am avut un prieten

îl am şi acum.

 

Numai că el

e în lumile de dincolo de atâta vreme

că nu mai aşteptam niciun semn din partea lui.

 

Dar semnul a venit pe nepusă masă

ca un jurnal pe care el l-ar fi ţinut

ori s-o fi scris singur:

câte o notă azi

alta marţi

nişte citate de prin sfinţi joi seara.

 

Nici nu-mi venea să cred:

cel dintâi nume pomenit în carte

era al meu

cum că m-aş minuna

de ce-or fi zis oaspeţii Ciocoilor vechi şi noi

de lemnele din biblioteci în chip de cărţi

frumos lustruite

stând rânduite pe rafturi

cu dosul la lume

lucind din plin

să ispitească astfel la cetire.

 

Şi tot jurnalul ieşit acum după atâţia ani

se-ntreabă ce-ar face o carte cu numele de Ruba

ce ar fi ea în stare să mişte din loc.

 

Că nu-ţi vine să faci nimic

c-o inscripţie ca asta pe frunte

nimic

decât să cauţi piatra

care ţi-a lăsat atâtea urme.

 

Locul unde s-a întâmplat totul

 

N-am trecut niciodată prin locul acela.

L-au adus asupra mea vorbe de tot felul

iar pe mine până acolo

m-or fi purtat mai multe iluzii

ecouri

şi dâra verde a zilelor

duzii.

 

Dar nicio umbră de a mea

Nicio pată din mine

n-a picurat peste mărginimea aceea.

 

Trebuie că e una dată cu var

cu străzi prea puţin cunoscute

Pavate de secolul de acum două secole

care o fi sădit şi arborii la porţi

Astăzi cresc alţii.

 

Pietrele le-au călcat tălpile goale

Cizme lustruite

papucii servitoarelor

potcoavele

pe urmă tocurile înalte

şi forfecând lumea cu umbrele dintre ele

picioare de tot felul.

 

Cu picioarele ei atât de lungi

fragmentând lumina care curge înspre mine

La fel adie pe acolo o fată.

 

Are poveşti între gene

Şi o gură măruntă

care nici până astăzi

că tot n-a apucat să mă culce sub şoaptele ei

nu s-a gândit să-mi dea drumul.

 

Omul nostru

 

Să-l luăm printre noi

dar nu de milă

nu-i suntem cu nimic superiori!

 

Se interzice sub înaltă pedeapsă

să-l mai facem nebun

e egalul nostru

poate e chiar mai de preţ decât noi

că niciunul de pe aici nu are darul prevestirii.

 

Iar el a spus cine pe cine

şi care cu care

câţi copii vor ieşi din buluceala asta

şi pe care-i vor vinde.

 

Ba a rostit şi numele unora

pe altele doar le-a bălmăjit

ca să nu mai ţinem minte nimic

şi să rămânem liberi.

 

A rămas şi el în mijlocul nostru.

Căra dimineaţa apă de la fântână.

Alteori uita s-o mai care

căscau găleţile gura în urma lui

era ca un ţipăt

nu răspundea nimeni.

 

Şi toţi îl credeam omul nostru

egal aproape în toate cu noi.

Îi lipsea însă ceva

mare frică ne era

să-i spunem lipsei pe nume.

 

Căci din el ţâşnea prevestirea.

Femeile se speriau cel mai tare

dădeau să se roage

rugăciuni

nu-şi mai aminteau

şi le scăpa

de ce să nu le scape un gând

că dacă s-ar culca măcar o dată cu el

ar putea să-l amuţească

ştergându-i vorbele alea ca o spumă de la gură.

 

Femeile noastre atât de palide

tremurând şi astăzi

în visul acela.