GABRIELA ADAMEŞTEANU, INSTANTANEE

Ideologiile nu se moştenesc

Pe temutul Sorin Toma ale cărui decizii editoriale îi transformaseră pe scriitori în paria, sau puşcăriaşi, mi l-am imaginat atunci, în primăvara lui ’65, masiv, sumbru şi încruntat, dar, surpriză! Peste doar 5-6 ani, la Editura Ştiinţifică, vecină de culoar cu Enciclopedica, unde lucram, l-am descoperit, aşa cum am mai povestit în Anii romantici, sub înfăţişarea unui funcţionar mărunt şi puţin aplecat de spate, căruia nu-i prindeai privirea. Nu ştiu de ce fusese aruncat pe linie moartă după schimbările din ierarhia Uniunii Scriitorilor, ori după „naţionalizarea nomenclaturii“, ceea ce a însemnat scoaterea evreilor din posturi de conducere. Sau poate doar fiindcă făcuse cerere de plecare în Israel.

Ca şi restul colegilor, proaspeţi absolvenţi de facultăţi, pe cât de ignoranţi ai trecutului recent, pe atât de convinşi că ei deţin înţelegerea lumii, habar n-avusesem că, în fiecare dimineaţă, grăbindu-ne să semnăm condica, dădeam nas în nas cu „banalitatea răului“, ascuns în cotidian la fel de bine ca şi sacrul lui Eliade. Nimic nu trăda, în comportamentul funcţionarului gogolian cu pantaloni cenuşii, „direcţia nouă“, implementată nemilos, cu două decenii înainte, de Scânteia lui, în creierele crude ale şcolarilor ca mine.

Învăţasem să schilodesc textele ca să scot în evidenţă lupta de clasă, să compun caracterizări flatante personajelor pozitive (activistul, muncitorii cu conştiinţă înaltă etc.) şi respingătoare personajelor negative (moşierul, transfugul, chiaburul), să subliniez finalurile fericite, bine politizate. Critica mea dezlănţuită (cancel culture „avant la lettre“) era aplicată şi autorilor morţi, fiindcă nu se conformaseră corectitudinii politice a timpului nostru.

În anii ’90, am primit la redacţia lui 22, de la Sorin Toma, din Israel, un text dactilografiat, apărut deja în presa israeliană în care se justifica pentru execuţia lui Arghezi: nu el ar fi avut iniţiativa/ responsabilitatea, dar cine? Nu-mi mai amintesc decât că Miron Radu Paraschivescu, aflat „pe cai mari“ în perioada stalinistă (dar şi în cea de „deschidere“), ar fi avut o parte de vină, poate din gelozie scriitoricească faţă de Arghezi. Mai târziu, însă, MRP-ul, cum i se spunea, făcea figură de minte deschisă şi a susţinut, prin revista lui, Povestea vorbei, debutanţi valoroşi (Norman Manea, Virgil Mazilescu ş.a.). Vina literar-politică şi recuperarea ei au mers uneori mână în mână în vieţile fluide, petrecute într-un comunism când mai negru, când mai cenuşiu.

Mai am o amintire din anii ’70, când am fost colegă de culoar la Enciclopedică, cu Sorin Toma. Într-o după-amiază, în redacţie, am ascultat, după program, un tânăr blond, cu plete (tunsoarea avea să fie repede, cu brutalitate, interzisă), cântând şlagărele occidentale de ultimă oră, acompaniat la ghitară. Era fiul fostului redactor-şef al Scânteii, care pe vremuri pedepsise fără milă orice influenţă, reală sau imaginară, a Occidentului corupt, la cea mai ghinionistă generaţie literară: cea a cărei adolescenţă şi primă tinereţe fusese prinsă între două dictaturi şi un război nemilos. Muzica nu-mi topise resentimentele, eram impregnată de lecţia comunistă despre transmiterea genetică a „păcatelor ideologice“, dar entuziasmul Norei Iuga faţă de junele parcă ieşit din flower-power, mi-au tulburat un pic reperele etice fixe.

Pe la mijlocul anilor ’80, Mihai Botez avea să-mi spună că nu se aştepta ca, după o copilărie trăită în teroare, urmaşii familiilor burgheze, reprimate în comunism, să intre în disidenţă; avea dreptate, am trăit în astfel de medii de profesionişti al căror vis era emigrarea, mai ales după ce „a început iar să se strângă şurubul“. Însă, având exemplul primei sale soţii, Mariana Celac, care a făcut disidenţă alături de el, Botez credea că tinerii din elita comunistă, martorii minciunilor părinteşti („una vorbim şi alta fumăm“, celebrul slogan al lui Paul Georgescu), crescuţi fără anxietăţi şi cu acces la lecturi interzise celorlalţi, ar fi putut participa la o tentativă de schimbare politică, un comunism „cu faţă umană“, pe care îl visam şi atunci eu.

I-am ascultat cu scepticism teoria, deşi în lumea comunistă, împărţită pe clase impenetrabile, nu aveam ocazia şi nici nu mă interesa, să-i întâlnesc pe tinerii privilegiaţi. Timpul avea să dea dreptate scepticismului meu, fiii şi fiicele demnitarilor comunişti au emigrat în masă în Europa Occidentală şi Statele Unite, prăbuşind carierele părinţilor care oricum se apropiau de vârsta pensiei lor „speciale“.

Teoria lui Botez despre copiii demnitarilor comunişti se verifică doar în cazul Anei Năvodaru, soţia lui Paul Goma. Ea i-a fost alături în activitatea clandestină de trimitere şi traducere a cărţilor, i-a înfruntat pe securişti şi i-a împărtăşit destinul tragic. Dar nu pentru o schimbare politică în România s-a implicat Ana, ci pentru ca să-i facă un destin de scriitor în libertate, în Occident. Născută în Franţa (mi-a povestit mătuşa ei, Luiza Năvodaru, fostă profesoară de engleză la Şcoala de Securitate de la Băneasa, care şi-a asumat responsabilităţi materne, după ce mama Anei s-a sinucis), şi-a dorit să se reîntoarcă acolo, iar Paul să-şi publice cărţile despre închisori, ceea ce în România n-ar fi putut. În discuţiile noastre din anii ’90-’91, Ana se opunea cu înverşunare unei vizite a lui Paul Goma în România. Nu ştiu dacă o făcea fiind nemulţumită că după ’90 el n-a fost tratat aşa cum merita, din teama pentru viaţa lui sau din teamă c-ar vrea să se reîntoarcă şi să rămână în ţară.

Să ne ferim cărţile de ochii elevilor?

„Copil al comunismului“, cu o dublă educaţie maniheistă (şi de-acasă şi de la şcoală, dar cu semne opuse), am păstrat mereu o reticenţă faţă de autorii din manualele anilor ’50.

Nu-mi amintesc să fi avut Moromeţii lui Marin Preda în programa facultăţii, cartea se va afla însă în manualul fiului meu, admirator entuziast al ei. E mai legat de sat decât mine, de la 10 ani, după moartea mamei, mergea, în vacanţe, la Toporu, invitat de unchiul Petrică, fratele cel mai mic al tatei şi de soţia lui Lita, doi profesori de excepţie ai şcolii locale.

Pe mine, însă, nostalgia rurală, păstrată toată viaţa de tata şi de fraţii lui, nu m-a atins: pe uliţa din Toporu m-am simţit totdeauna într-o ţară necunoscută. Iar violenţa în familie a lui Moromete şi refuzul încăpăţânat să-l lase pe Niculaie la şcoală etc. mi-au creat o distanţă de netrecut faţă de celebrul personaj pe care Stere Gulea ni l-a creat cu imaginile unor mari actori. N-am fost, de aceea, prea mirată să-l găsesc pe Marin Preda criticat, într-o culegere feministă a Laurei Sandu cu texte pentru bac, în care, dintre toţi autorii clasicizaţi, nu ieşea cu faţă curată decât Rebreanu. Nici Camil Petrescu, adorat de generaţia mea, nu intră în preferinţele elevelor de azi, iar scriitoarele tinere le-au dat cuvântul, în prozele lor, şi personajelor lui feminine, „donwgradate“ (în primul rând Elei).

Avem în familie şi un proaspăt licean, care a tras toată vara de Romanul adolescentului miop. În toamnă l-a salvat următoarea lectură obligatorie Viaţa ca o pradă. Adolescentul a fost prins de Preda despre care a declarat că nu este plicticos, aşa cum e Eliade. Poate n-a prins toate subtilităţile unei poezii a lui Traian Coşovei (Sunt şi eu un june), dar i-a înţeles nostalgia după consumismul american şi l-au interesa poveştile despre optzecişti ale profei de română. M-am simţit reconfortată că nu-mi ajung cărţile (probabil nepotrivite) în faţa unor ochi tineri neiertători. De regulă, scriitorii îşi doresc să intre în manuale, numai pe Cărtărescu l-am văzut spunând undeva că nu-şi doreşte acest lucru, pentru că elevii îi consideră plicticoşi pe autorii din cărţile de şcoală.

Două întâlniri cu cel mai iubit dintre scriitori

Dacă am şi azi rezerve subiective la Moromeţii, restul cărţilor lui Preda mă interesau, mă repezeam să le citesc de cum apăreau, fără să mă pasioneze însă vreuna. Pe el l-am întâlnit doar de două ori, de fiecare dată în biroul lui de la Cartea Românească.

Prima oară trebuie să fi fost în 1979, după ce publicasem volumul de povestiri Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, singura mea carte apărută aşa cum am predat-o, fără să-mi fie tăiat niciun cuvânt. Nici n-avea cine ştie ce „probleme“, dar am şi prins momentul când se schimbau procedurile de cenzură şi directorul editurii, Marin Preda, redactorul-şef, Cornel Popescu, şi ,nu în ultimul rând, fosta mea colegă de facultate, Magda, lectora cărţii mele, şi-au luat răspunderea pentru publicare. Despre Magdalena Popescu-Bedrosian, care a girat cărţile multor prozatori importanţi, autoarea unei analize esenţiale despre Slavici şi viitoarea directoare (1990-1997) a editurii Cartea Românească, nepotul lui Marin Preda, Sorin Preda, a scris că era „directă participantă la geneza cărţilor“ unchiului său.

Probabil ea mă sfătuise să mă duc să mulţumesc directorului editurii, aşa cum este protocolul, fiindcă în prima amintire stau neîndemânatică şi jenată, în biroul directorial, este multă lume în jurul lui Preda, poate camarila despre care auzisem că îl târa la băutură?! Ori informatori/ securişti care raportau tot ce face, aşa cum suspectam atunci, şi cum CNSAS-ul de azi confirmă? Se pregăteau să meargă la un restaurant să serbeze o carte recent publicată ,din categoria celor „fără cotă“, pe care nu obişnuiam să le citesc. Nu-mi mai amintesc numele autorului. Fiindcă apărusem şi eu hodoronc-tronc acolo, li s-a părut normal, în veselia generală, să mă ia cu ei şi m-am dus, ca să nu fac notă aparte.

Ori să fi vrut să-l văd pe Preda îndeaproape? Nu sunt sigură, n-am fost niciodată snoabă şi n-am ţinut să ajung în preajma celor ale căror cărţi le admiram, petrecerile şi momentele oficiale au fost, pentru mine, în tinereţe, motive serioase de stres.

Dar atunci eram derutată, nu-mi trecuse prin cap că s-ar fi cuvenit să-mi serbez şi eu cartea nouă cu editorii, nu frecventam restaurante şi eram socotită la bani. Unul din multele momente din viaţă când m-am simţit inadecvată. Mi-a rămas în minte masa mare, rotundă a unui trist restaurant comunist unde, foarte repede, mi-am dat seama că n-ar fi trebuit să încarc nota de plată a sărbătoritului cu prezenţa mea inutilă. Era acel gen de „chiolhan“ pe care de obicei îl evitam, numai bărbaţi, vorbind tot mai pe şleau, cu cât se încălzeau de băutură, despre lucruri care nu mă interesau. În atmosferă care devenea tot mai golănească, aşa cum e păstrată de memoria mea, nu-l văd pe Preda, dar îl aud, intonând, deja pilit, un fel de cântec: „Dă-l în pula mea! Dă-l în pula mea!“ (Să fi fost pula calului?).Scriitorul admirat scăzuse brusc în ochii mei, în mediile burgheze unde crescusem/ trăiam nu se vorbea aşa, şi nici nu se cheltuiau banii la „o băută“, în restaurante.

Un prieten al meu de la Enciclopedică, cu dese drumuri la Centrala Editorială, îmi tot povestea despre drepturile imense de autor încasate de Marin Preda, pe reeditările cărţilor lui. Dar această invidie dospită a lumii editoriale era nejustificată. Marin Preda avea o mulţime de cititori, şi, în plus, orice carte nouă a lui era un cadou pentru doctori, profesori de meditaţii etc., echivalentă cu cartuşul de Kent.

Când a apărut Cel mai iubit dintre pământeni s-a stârnit o mare agitaţie în toată Casa Scânteii, cartea nouă nu se mai găsea nicăieri. Căpătasem deodată importanţă la Enciclopedică, şi am fost rugată de colegi să merg cu o listă (probabil şi un şofer) să iau un număr de exemplare pentru toţi doritorii; probabil se scosese al doilea tiraj.

La câteva zile după ce mi-a semnat cumpărarea exemplarelor (pe unul am şi dedicaţia lui), Preda m-a sunat la editură şi m-a invitat să stăm de vorbă. Ştiam de la o bună prietenă că trecea printr-o criză sentimentală, i se confesase cu ochii în lacrimi fiindcă poeta pe care o iubea se măritase. M-am dus foarte nedumerită, nu mă băgase în seamă la întâlnirea anterioară, şi eram sigură că, deşi semnase pentru publicare două cărţi ale mele, nu-mi dăduse niciun semn că le-ar fi citit. M-a mirat senzaţia de fragilitate fizică pe care mi-o dăduse, era mai scund şi mai subţirel decât îl imaginam după fotografii.

Am stat ceva în biroul lui, dar nu ştiu cât. Nu am ţinut niciodată jurnale şi nu-mi amintesc ce-am vorbit, dar am plecat într-o cu totul altă stare decât de la restaurant. Recunoscusem profunzimea cu totul specială pe care o întrezărisem în textele lui. Dar ceea ce nu mai întâlnisem (şi nici n-aveam să mai întâlnesc la altcineva) era umanitatea, simplitatea, firescul acestei profunzimi. Simt artificiale cuvintele când încerc să-l descriu, de aceea nici n-am prea povestit acea convorbire care ar fi trebuit să aibă continuare: cel puţin asta mi-a spus atunci când m-am ridicat să plec. Că o să ne mai vedem. Dar n-a fost aşa.

Îmi povestise ce citise într-o carte despre Viaţa după moarte despre tunel, despre lumină, despre felul cum cel plecat vede, cumva de sus, ceea ce se petrece în jurul corpului său mort. Azi toate astea sunt comune, dar atunci când mi le-a spus Preda, erau noi, şocante, cel puţin pentru mine. Mă interesau cu atât mai mult cu cât moartea decimase aproape toate persoanele dragi din familia mea, mama murise doar cu doi ani înainte, la fel ca şi sora ei, tanti Geta.

Mi-a părut rău că, la un moment dat, Preda s-a scuturat: „Dar de ce vorbim oare despre moarte?“ a întrebat şi, spre regretul meu, a schimbat vorba. N-am ştiut ce să cred despre ce-mi povestise până prin 2006, când aveam să-l văd pe Gheorghe Crăciun la spitalul Floreasca: mi-a povestit că fusese în comă, trecuse un prag al vieţii şi văzuse tunelul.

În timp, convorbirea mea cu Marin Preda mi s-a părut tot mai stranie, fiindcă, destul de repede, a murit în acele circumstanţe nelămurite până azi, dar despre care încă se mai vorbeşte. Era o atmosferă înfierbântată de versiuni contradictorii, s-a comentat şi faptul că, după slujba de la Biserica Albă, convoiul mortuar nu a mers la pas, aşa cum se cuvine, ci a pornit în goană spre Cimitirul Bellu: probabil oficialităţile s-au temut de mulţimea care s-ar putea aduna.

Am stat şi eu de gardă lângă sicriul lui, ca mulţi alţi colegi, momentul mi l-a reamintit peste ani Eugen Negrici, mă ţinea minte de atunci. Plutea în aer disperarea unei mari pierderi colective, un cutremur în viaţa cărţilor, şi chiar aşa a fost, atmosfera culturală s-a răcit de atunci, automat şi continuu.

După ’90, vecinul meu de bloc, Cornel Popescu, fost redactor-şef al Cărţii Româneşti, venit întâmplător în vizită la mine, mi-a şoptit, uitându-se temător prin apartamentul meu, despre manuscrisele lui Preda (poate un jurnal intim?) dispărute din editură, unde le ţinea, şi alte nelămuriri pe care le păstrase despre moartea acestuia. Unele par să fi apărut între timp, date chiar de familia lui Muzeului de Literatură. N-am încercat să înţeleg ceva coerent, o lumină tulbure pluteşte deasupra ultimelor luni din viaţa unui Preda fragilizat de tensiuni venite din multe părţi, a cărui statură profesională şi morală (aş zice) niciun contemporan al său nu-mi pare s-o fi avut.

Ursitoarele i-au dat tot ce-şi putea dori

Peste trei decenii de la întâlnirea cu Marin Preda aveam s-o cunosc pe Aurora Cornu, femeia care i-a marcat viaţa şi care a avut un rol important în publicarea Moromeţilor. A fost prima cititoare a manuscrisului, Preda pare să fi fost nedecis în privinţa lui, dar Aurora şi-a dat seama ce valoros era şi l-a convins să-l publice Desigur, au contat şi sfaturile criticilor-prieteni Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu – dar cea care descoperise manuscrisul Moromeţilor a fost Aurora. Mi-a spus asta cu o voce sigură şi nu m-am îndoit o secundă că n-ar fi fost aşa, am regăsit afirmaţia şi într-un interviu luat de Cristina Hermeziu. Aurora Cornu n-ar fi avut niciun motiv să-şi aroge un merit nejustificat, ursitoarele din Cornu i-au dat copilei ce avea să migreze continuu, de la o familie la alta, de la un bărbat la altul, de la o ţară, la alta, tot ceea ce avea să-şi dorească.

Cel mai mult şi-a dorit să fie lăsată să plece, să vadă lumea, spunea. Atunci când părea să nu-i lipsească nimic, intra într-o stare depresivă, nu mai mânca, şi până la urmă, părinţii, bărbatul, oricât de mult îi costa despărţirea de ea, s-au resemnat să-i dea drumul. Marin Preda, se ştie, a intrat în spital cu o depresie gravă când au trebuit să divorţeze şi n-avea să o uite toată viaţa. Aurora nu vroise să fie doar soţia celui mai important scriitor român, vroia să-şi scrie cărţile ei, să călătorească, să vadă lumea, fără „să-i creeze lui probleme“, dacă ar fi rămas în străinătate atâta timp cât erau căsătoriţi. Abia ăsta mi s-a părut un motiv pentru despărţirea lor, atunci când mi l-a spus. Altminteri, n-o prea înţelesesem.

Fiecare dintre noi avem o naraţiune explicativă a vieţii noastre, iar cea a Aurorei Cornu aceasta pare să fi fost, a făcut referire la ea de mai multe ori. Trebuie s-o fi spus şi celorlalţi prieteni ai ei, între care m-am pomenit enumerată după ce am cunoscut-o la New York, la Centrul Cultural, în jurul anilor 2000: participam atunci la un program pentru jurnaliste al asociaţiei americane Women Edition.

Aurora arăta încă bine, chiar dacă se mai îngrăşase, se îmbrăca simplu, nu se farda, nu era deloc genul femme fatale aşa cum mi-o imaginasem atunci când auzisem poveşti despre ea. Nu fusese doar o femeie superbă (Ana Blandiana, ea însăşi o adolescentă frumoasă „ca o dezamăgire“ cum a numit-o Mircea Martin, mi-a povestit că atunci când a întâlnit-o pe Aurora în redacţia Vieţii Româneşti a rămas uluită), ci şi o persoană interesantă empatică, generoasă. Avea un gen de stabilitate, de echilibru care pornea de la încrederea în ea şi iradia şi spre ceilalţi. Cel puţin eu aşa am trăit întâlnirile cu ea. Dar ea se descrie la 19 ani ca o fată ciudată, uneori agresivă, periculoasă, megalomană etc., care n-ar fi trebuit să fie luată de nevastă, aşa cum făcuse Marin Preda.

Poetă, lucrând în redacţia Vieţii Româneşti, condusă de Petru Dumitriu, rivalul lui Preda, Aurora, după ce se despărţise de Preda, încercase să plece din ţară cu un iubit matematician. El avea să ajungă în America, ea nu. Dar după un timp, Aurora a mers la un festival de poezie în Belgia şi a rămas.

A durat până când Aurel Cornea, cel care îi va deveni al doilea soţ, avea să poată ieşi şi el din ţară. Un cuplu frumos care avea să treacă printr-o încercare dramatică: inginer de sunet la Antenne 2, Aurel va petrece zece luni ca ostatec luat de o grupare pro-iraniană în Liban, în condiţii atroce (legat de un calorifer etc.).Va fi eliberat după stăruinţele lui Jacques Chirac, viitorul preşedinte ale Franţei, la acea dată primarul Parisului. Am văzut fotografiile cu primarul Chirac, naş la cununia religioasă pe care Aurora Cornu şi Aurel Cornea (ciudată potrivire de nume) au făcut-o după eliberarea lui şi a celorlalţi doi jurnalişti francezi, din captivitate.

La Paris, Aurora a lucrat doi ani la emisiunea Monicăi Lovinescu, la Europa Liberă, a jucat ca actriţă într-un film devenit cult (Genunchiul Clarei al lui Roemer), a regizat şi ea vreo două filme experimentale. Şi până la urmă a reuşit să-şi scrie şi să-şi publice în Franţa, în SUA şi în România romanul la care visase toată viaţa: Fugue roumaine vers le point C./ Fuga spre centru, obsesia unei fete plecată dintr-un sat ca să ajungă în centrul lumii, dar care pe parcurs descoperă că acesta nu există. Aurora n-avea inhibiţii să treacă de la o artă la alta: fără să fi avut un talent ieşit din comun, e probabil românca cea mai umblată în cercuri artistice şi literare străine.

Banii primiţi de Aurel de la Asigurare după ce-a fost eliberat, bine gestionaţi printr-un broker pe bursă, le dăduse posibilitatea să-şi cumpere cele două apartamente la Paris şi la New York (mi-a spus că se îndrăgostise de oraş de când l-au văzut). Avea la New York un grup de prieteni scriitori între care Mirela Roznoveanu, Mircea Săndulescu, Constantin Virgil Negoiţă, un cibernetician ajuns profesor la CUNY, autor de proză literară.

Am încă în minte ziua de vară copleşitor de luminoasă, atât de potrivită cu lumina dinăuntrul nostru, când m-a plimbat prin cartierul chinez din New York şi ea tot povestindu-mi câte o secvenţă din spectaculoasa ei viaţă.

Mult timp, Aurora şi Aurel au locuit jumătate de an la New York şi jumătate de an la Paris, dar venea în Bucureşti unde era aşteptată de multă lume (Georgeta Dimisianu, prietenă din tinereţe, Eugen Simion, Radu Aldulescu),surorile, un nepot arhitect care o întovărăşea mereu. Şi-a retipărit cărţile, dădea interviuri, mergea la Câmpina, la Cornu, făcea întâlniri la restaurantele unde de obicei mergeau scriitorii: o masă mare, cu discuţii care se lungeau, ca pe vremuri la Madam Candrea, unde ea plătea consumaţia, în amintirea timpului când „făcuse foame“ ca emigrantă la Paris.

Petre Rado, fostul meu coleg de la Enciclopedică, ajuns şi el, după un detur prin Israel, la New York (în anii ’70 scrisese despre filme în România literară) după ce a întâlnit-o la Centrul Cultural pe Aurora, mi-a făcut o remarcă surprinzătoare despre ea. „A trăit în cele mai înalte medii culturale, a făcut film, a scris cărţi, dar a rămas esenţial o ţărancă“, mi-a spus.

Nu ştiu dacă avea dreptate. Nu cred că din cauza asta şi-a consumat ani şi energie ca să construiască la Cornu o biserică, o mănăstire de călugăriţe, pe o culme de deal. Îşi imaginase că-şi va petrece acolo ultimii ani de viaţă, dar i-a petrecut la Paris, după ce, acceptând târziu bătrâneţea, a vândut apartamentul din New York (Av. 3, într-o zonă centrală, cum altfel? Şi cel de la Paris era lângă Pont de l’Alma). Cred că a clădit mănăstirea în amintirea părinţilor părăsiţi când era o adolescentă („au ales copilul greşit“, spunea despre iniţiativa de adopţie a celor care rămăseseră tot singuri, la bătrâneţe, în timp ce copila crescută de ei cucerea lumea, împlinindu-şi destinul.

(Fragment din cartea Meserii nerecomandate femeilor, aflată în pregătire)