ION VARTIC, ESPERPENTO GLOBAL

Conform dicţionarelor, substantivul spaniol esperpento înseamnă „sluţenie, hidoşenie, pocitanie, pocitură“, adică, rezumativ, „caricatură de om“, „sperie-toare“. Iar adjectivul esperpentico, în primul sens, „slut, pocit, hîd“; în sensul al doilea, „ridicol, caraghios“, iar în al treilea, „grotesc“; în sensul ultim, referitor la limbaj, adjectivul acesta este echivalent cu „excentric, fantasmagoric, abracadabrant“. În fine, din aceste înşiruiri sinonimice, e de reţinut că în toate este vorba despre ceva grotesc, ca rezultat dintr-o anume de-formare, de-naturare sau des-figurare.

Saltul surprinzător de la un simplu nivel lexical şi stilistic la o viziune esperpentică asupra lumii spaniole s-a produs datorită lui Ramón María del Valle-Inclán, dramaturgul insolit care concretizează şi teoretizează această viziune în piesa de teatru Luminile boemei, botezată de el esperpento. Dintr-un cuvînt familiar, esperpento-ul devine, deci, o specie aparte a genului dramatic. Apariţia acestei forme dramatice e legată de anumite evenimente istorice. După „el Desastre del ’98“, adică după ce în 1898 îşi pierde statutul de putere mondială, Spania se repliază asupra ei înseşi, redefinindu-se şi, totodată, regîndindu-şi, cu un complex de inferioritate, relaţia sa cu Europa. Acesta va fi programul extraordinarei „generaţii de la ’98“, denumită şi „Edad de Plata“, şi generaţia VABUM: Valle-Inclán, Azorín, Baroja, Unamuno, Machado. Sentinţa, lapidară, o rosteşte, în Luminile boemei, poetul genial Max Estrella – alter ego al dramaturgului – în schimbul de replici peripatetice pe care îl are cu don Latino, însoţitorul său:

Spania e o deformare grotescă a civilizaţiei europene.

Drept consecinţă:

Max: Tragedia noastră nu e tragedie.

Don Latino: Dar ceva tot va fi fiind.

Max: Un esperpento.

Receptăm în primul rînd vizual această ultimă laconică replică. Şi cred că mă voi face mai bine înţeles, dacă apelez în ajutor la o reflecţie sclipitoare făcută de Ion Călugăru pe cînd era încă redactorul lui Nae Ionescu la Cuvântul. În 1931, într-un roman abia înseilat, Ion Călugăru observă că la anumite popoare, un cataclism – „războiul sau revoluţia“ – poate trezi în ele „un nou simţ optic“. De un asemenea nou simţ optic beneficiază şi generaţia de la ’98 şi cu atît mai mult Valle-Inclán.

Prin intermediul lui Max Estrella, dramaturgul se referă la o realitate spaniolă degradată, deformată, care este apoi, încă o dată, deformată de ochiul „concav“ sau „convex“ al creatorului.

Nu întîmplător, Max Estrella şi don Latino – „beţivi lunatici şi filosofi peripatetici“ – evocă o străduţă madrilenă, numită popular a Pisicii, celebră pe atunci, pentru că acolo trecătorii se puteau privi succesiv într-o oglindă concavă şi într-alta convexă, fixate pe zidul unui local. Căci în Luminile boemei se află o poetică a oglinzii concave şi, implicit, şi a celei convexe, din perspectiva căreia se face şi critica Spaniei:

Max: Esperpento-ul l-a inventat Goya. Eroii clasici s-au dus să se plimbe pe străduţa Pisicii.

Don Latino: Eşti beat de-a binelea.

Max: Eroii clasici reflectaţi în oglinzi concave dau esperpento-ul. Sentimentul tragic al vieţii spaniole poate fi redat numai printr-o estetică deformată în mod sistematic. (…) Într-o oglindă concavă, cele mai frumoase imagini sunt absurde.

Don Latino: Ai dreptate. Pe mine însă mă distrează să mă privesc în oglinzile de pe strada Pisicii.

Max: Şi pe mine. Deformarea nu mai e deformare atunci când se supune unei matematici perfecte. Estetica mea actuală este să transform normele clasice potrivit cu matematica oglinzii concave. (…) Latino, să deformăm expresia în aceeaşi oglindă care ne deformează chipurile şi toată viaţa asta nenorocită din Spania.

Don Latino: O să ne mutăm cu casa pe strada Pisicii.

Într-un eseu despre Tragedie şi esperpento, dramaturgul Alfonso Sastre observă că, după Valle-Inclán, „materia dramatică proprie Spaniei n-ar fi o materie tragică, ci esperpentică, înţelegînd prin esperpentic, «tragicomicul fără măsură şi absurd, disproporţionat, dezlînat şi urît» (Dicţionarul Academiei Spaniole)“. Iar după Alfonso Reyes, „genul literar grotesc“ al lui Valle-Inclán se cristalizează din discrepanţa flagrantă dintre gravitatea unei probleme şi fantoşa ridicolă care o enunţă şi o suportă. De altfel, menţionez un fapt semnificativ. Într-o altă piesă-artă poetică a lui Valle-Inclán, comediantul ambulant strigă că el joacă o „trigedie“, stîlcind cuvîntul tragedie.

Poetica oglinzii deformatoare e unul dintre simptomele manierismului european interbelic şi reflectă, mai mult sau mai puţin inconştient, realitatea unei Europe pe cale de a-şi ieşi din ţîţîni, bîntuită de la o extremă, aceea dreaptă, la cealaltă, aceea stîngă, de vîntul treptatei smintiri. Există, observă tot Alfonso Sastre, şi un esperpento european şi american. Dramaturgul îşi începe enumerarea cu celebrul Ubu Roi al lui Alfred Jarry. Renunţ să mai enumăr aici alte exemple date de Sastre, la care aş putea adăuga altele pe care le-am identificat eu însumi (printre care, nu mă pot abţine totuşi să nu menţionez Cimitirul Buna-Vestire, esperpenticul roman al lui Arghezi). Dar mă opresc la personajul Ubu Roi, pentru că, datorită insistenţei cu care sunt prezentate în mass-media anumite personaje politice, mi se pare că uriaşa fantoşă a lui Jarry a coborît de pe scenă şi s-a incarnat fie într-un interpret nord-american, fie într-unul nord-coreean. Văzîndu-i aproape zilnic la televizor pe aceşti interpreţi putem trăi impresia că suntem invadaţi de un esperpentism global, planetar. La nivelul nostru minor, avem şi noi păpuşile noastre esperpentice incarnate de strănepoata şi de strănepotul Miţei Baston, care, voind să facă scandal cu orice preţ, ne toarnă zilnic cîte o „revuluţie“ în Parlamentul românesc şi, mai nou, şi în acela european.

P.S.: Tocmai pentru că între viziunea esperpentică a Spaniei şi aceea posibilă, tot esperpentică, a României ar exista anumite afinităţi, reproducem în Dosarul acestui număr scena a douăsprezecea programatică din Luminile boemei, esperpentoul lui Valle-Inclán.

Legendă foto: Ilustraţiile aparţin lui Alfred Jarry şi îl reprezintă în diverse ipostaze pe Ubu şi pe Madam Ubu.