a11

Marta Petreu

Între real şi virtual

          Cu numai şase personaje, unele oameni, altele fluturi, petrecîndu-se într-un loc nedeterminat, într-un oriunde generic (iar în mod concret, o pajişte de flori) şi într-un timp de asemenea nedeterminat, drama lui Flavius Lucăcel are în miezul ei metamorfoza: a fluturilor în oameni şi viceversa. Cu metamorfozele sîntem învăţaţi de origine, adică de la Ovidiu, iar mai aproape de noi, de la Kafka şi, în teatru, de la Eugen Ionescu. Povestea pe care ne-o prezintă Flavius Lucăcel e aproape liniară: doi fluturi se transformă în oameni, exact pe pajiştea pe care fluturii sînt sacrificaţi şi utilizaţi ca afrodisiac pentru bătrîna „doamnă T“. „Doamna T“ este eliminată, omorîtă, iar George, servitorul ei prompt şi devotat şi totodată ucigaşul ei, ademeneşte cu argumente mincinoase toţi fluturii – iar ei, la rîndul lor, se roagă să fie apăraţi – sub un simbolic clopot de sticlă; unde, fireşte, îi lichidează, pentru ca pajiştea de flori pe care zburau ei să fie doar a lui. Ceai de fluturi, piesa de teatru a lui Flavius Lucăcel (Limes, 2009) este o aeriană, graţioasă metaforă a oricărui spaţiu concentraţionar, din trecut sau din prezent, a oricărei agresiuni a oricui contra oricărei forme de alteritate, ce este în consecinţă distrusă. Stilistic vorbind, lui Lucăcel îi ies foarte bine replicile gingaşe, despre fragilele fantasme ale fiinţelor fragile ca păpuşile lui Ionescu din Elegii pentru fiinţe mici. Datorită nedeterminării spaţio-temporale, textul îi dă regizorului – celui real, dar şi celui virtual (dacă ne amintim ce spunea Radu Stanca despre citit ca punere în scenă a unei piese pe scena interioară a cititorului) – o largă libertate de mişcare, acesta putînd-o înscena în orice registru, de la acela vizînd totalitarismele de orice culoare ale trecutului şi prezentului la registrul ecologist, să zicem.