a10

Marta Petreu

Cît de tînără am îmbătrînit!

          Riri Sylvia Manor este un caz aparte în literatura noastră, căci, născută în România şi avînd româna ca limbă maternă, trăieşte în Israel şi, după propriile ei mărturisiri, vreme de 30 de ani nu a avut nici un fel de contact cu literatura şi limba de origine. S-a întors în ţară în 1990, cu ajutoare – autoarea este medic de profesie –, iar întîlnirea i-a fost fatală, în sensul că s-a reapucat de scris literatură pe româneşte. Versurile ei directe (din placheta Încă, Tracus Arte, 2013) sînt infuzate de o vitalitate aparte. „Dumnezeule!/ Ce tînără/ Am îmbătrînit!/ uită-te în oglindă!/ – îmi spun/ Uită-te în ochii mei!/ îmi spune// Ochii mei rîd/ Oglinda latră după mine“ (Dumnezeule! Cît de tînără am îmbătrînit!). Dragostea, sentimentul uimirii faţă de propria vîrstă, pofta de a trăi – „Am şaptezeci şi cinci de ani trecuţi, Domnule/ […] Şi nu mă plîng/ Sunt ocupată/ Să trăiesc“ (Am…) se amestecă cu nostalgia după „copilul care a fost“, „fetiţa de şaisprezece ani“ care „Apare, dispare, reapare/ Totuşi“ (Sunt atîtea întîmplări) şi după locul unde a avut vîrsta asta miraculoasă, Bucureştiul. Alte poeme vorbesc despre traume pe care cititorul le întrezăreşte printre cuvinte ca prin crăpătura uşii: „Ea poate vorbi cu orizontul/ Poate vorbi cu munţii, cu marea,/ Poate vorbi cu pereţii, cu fereastra, cu strada,/ dar/ Nu poate, nu poate, nu poate vorbi/ Cu copiii ei.// Ei nu o iubesc dimineaţa,/ Nu o iubesc la prînz,/ Nu o iubesc seara,/ Apasă singură tasta computerului/ Pe care scrie cu litere mari: «şterge mama»“ (Ea poate vorbi). Bine îi ies lui Riri Sylvia Manor definiţiile: „Partea/ Cea mai frumoasă/ A corpului/ Este/ Mişcarea“. În acest volum avem o poezie puternică, animată din subteran de o vervă nervoasă aparte, ieşită din inteligenţă şi sensibilitate deopotrivă.