a6

Domokos Géza (Traducere de Lukács József)

Despre prietenii noştri români şi îndeosebi despre Nichita Stănescu

Domokos Géza

          „Apoi ce părere ai despre prietenul tău român?“ O ironie necruţătoare, să nu spun răutate, rânjea din această întrebare, indiferent dacă îmi era adresată înainte sau după decembrie 1989. Am fost întrebat în situaţii surprinzătoare, cum a fost, de exemplu, implicarea lui Titus Popovici, bun cunoscător al  limbii şi literaturii maghiare, despre care se credea că nutrea simpatie faţă de maghiari, în isteria provocată şi diriguită de la centru de partid după apariţia [în 1988, în Ungaria, n. tr.] a Istoriei Transilvaniei, cea în trei volume. Cei care îşi aduc aminte ştiu că atunci Titus Popovici a transformat în  pretext de atac poemul Cânt naţional al lui Petøfi Sándor. A scris în mod consecvent numele poetului sub forma Petøfy, fapt care în opinia mea era deosebit de suspect, căci eu însumi îi dăruisem în urmă cu câţiva ani un exemplar din ediţia de lux, legată în piele satinată, a operei poetului. Şi am ştiut: toţi prietenii lui scriitori l-au auzit pe el, intelectualul român luminat, citând din poemele lui Petøfi. Imposibil să nu fi ştiut cum i se scrie corect numele. Iar dacă presupunem că ar fi uitat, la cât de pretenţios a fost şi de pedant în erudiţia sa, în mod sigur l-ar fi verificat într-o enciclopedie de specialitate. Argumentul pe care şi-a construit pamfletul politic, în care biciuia trufia maghiară, l-a găsit în sintagma „Dumnezeul maghiarilor“ din amintitul poem paşoptist. Este nevoie de altă dovadă convingătoare a naţionalismului trufaş, a îngâmfării sfidătoare a ungurilor – argumenta autorul romanului Străinul, tradus în multe limbi, printre care bineînţeles că şi în maghiară – că ei consideră că Dumnezeul lor, pe care jură, este altul decât Dumnezeul altor popoare europene? La începutul anului 1990, într-un interviu acordat postului de radio Kossuth, Titus Popovici a încercat să explice rătăcirea sa de odinioară. A cerut iertare maghiarilor. Se pare – eu  nu am auzit emisiunea respectivă – că a vorbit şi despre faptul că asta a fost întâmplarea tristă care a rupt prietenia până atunci strânsă dintre noi. Am scris despre asta mai pe îndelete altundeva, aşa că pot să mă opresc cu evocarea acestei întâmplări aici. Cu atât mai mult cu cât despre Titus Popovici şi despre alţi scriitori români o să mai fie vorba în această carte.
Practic, fiecare scriitor sau redactor maghiar ardelean a avut colegi români apropiaţi, deseori chiar prieteni de încredere. În discuţiile despre interdependenţa celor două popoare şi despre soarta istorică comună a maghiarilor şi a românilor erau evocate frecvent drept exemple câteva tandemuri identificate în cercuri largi. Se aprecia că Titus Popovici îl are drept pereche în literatura maghiară pe Sütø András, George Macovescu pe Méliusz József, Augustin Buzura pe Fodor  Sándor, A. E. Baconsky pe Kányádi Sándor. Deseori a fost pomenit Ştefan Aug. Doinaş alături de Szilágyi Domokos, Kántor Lajos alături de Mircea Iorgulescu, ca să amintesc doar câteva nume care îmi vin în minte în acest moment. Membrii grupului meu mi-au fost colegi de studenţie la Moscova: Petre Sălcudeanu, Alexandru Simion, Toma George Maiorescu, Ioan Grigorescu. Am fost în relaţii bune cu Nichita Stănescu. Am considerat că fac parte din aceeaşi tabără cu Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, precum şi cu scriitorii români legaţi în mod tradiţional de literatura maghiară: cu Mihai Beniuc, Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu. Iar dintre scriitorii din generaţia tânără, cu Mircea Dinescu, Daniela Crăsnaru, Mircea Nedelciu. Dar am vorbit cu mare plăcere şi cu brăileanul neaoş şi balcanicul strident Fănuş Neagu, original deopotrivă ca scriitor şi ca om.
Nu ştiu dacă se datorează cercului meu mai larg de cunoscuţi decât ai altor literaţi maghiari sau din cauza simpatiei pe care am nutrit-o faţă de colegii mei români în pofida conjuncturii politice deteriorate şi a presiunii naţionaliste în creştere, dar am impresia că în decursul anilor întrebarea citată la început mi-a fost adresată mai des decât mai fericiţilor redactori sau politicieni consideraţi „filoromâni“. Mie mi s-a cerut socoteală pentru ostilitatea formulată în repetate rânduri de Sălcudeanu faţă de UDMR şi pentru izbucnirile sale împotriva „partidului etnic“; pentru afirmaţiile tendenţioase ale lui Romulus Vulpescu despre atrocităţile maghiarilor în decembrie 1989 – aşa îmi amintesc că el a aruncat în conştiinţa publică, prin intermediul rubricilor din Adevărul, imaginea morbidă a huliganilor maghiari care jucau fotbal cu capetele tăiate ale românilor. Rămâne o enigmă pentru mine cum au putut colabora el şi soţia sa, Ileana Vulpescu, participantă de mai multe ori la întâlnirile de la Kriterion ale cititorilor cu scriitorii, sau în mod special George Sbârcea, colaborator apropiat al editurii noastre (autorul unor admirabile evocări ale Clujului vechi, scrise în limba maghiară), la revista rasistă şi antioccidentală a lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. Cum a putut să decadă atât de mult Romulus Vulpescu, demn de invidiat pentru cunoştinţele sale de literatură universală – şi de pocher –, care traducea în mod admirabil din franceză, spaniolă, dar şi din italiană, încât să devină colaborator permanent al revistei România Mare? Sau Sbârcea, atât de mândru de cultura sa clasică central-europeană, de cunoştinţele sale de maghiară de nivel de limbă maternă, de faptul că în fragedă copilărie a călărit pe genunchii lui Ady Endre, el, care povestea cu atâta plăcere şi care publica în maghiară sub pseudonimul Barcsai? Va rămâne imposibil de înţeles pentru mine.
Despre relaţiile, de multe ori chiar colaborările dintre Editura Kriterion şi scriitorii români a fost vorba şi până acum şi voi continua să scriu şi în alte evocări. Ei, sau în orice caz mulţi dintre ei, au avut legături cu editura. Le-am publicat operele în limbile maghiară, germană, dar şi sârbă, idiş sau ucraineană, în traduceri bune, uneori chiar excepţionale. Au colaborat cu noi cu plăcere, au scris prefeţe la multe dintre cărţile noastre, mă gândesc aici la volumele colecţiei „Biblioteca Kriterion“, îngrijite chiar de mine însumi. Alţii au sprijinit evenimentele noastre. În vremuri grele, când nu era bine să fie lăudată editura noastră, pomenitul deja Romulus Vulpescu a inaugurat o expoziţie cu cărţile noastre în foaierul Bibliotecii Universitare. A ţinut un adevărat discurs elogios despre condiţiile grafice ale cărţilor noastre. Sau, când întâlnirile Editurii Kriterion erau permise numai cu participarea scriitorilor români, Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, Sălcudeanu, Maiorescu, Grigorescu şi mulţi alţii au girat evenimentele noastre cu prezenţa lor. Au asistat la întâlniri ale scriitorilor maghiari din România cu cititorii lor care de multe ori puteau fi apreciate drept manifestări politice. Iarăşi, alţii au scris recenzii despre cărţile noastre în importante reviste româneşti, au apreciat în termeni laudativi munca noastră în emisiuni de radio şi de televiziune. Şi s-a întâmplat de multe ori că autori renumiţi au venit şi s-au instalat la noi, doar aşa, „la un pahar de vorbă“, la o pălăvrăgeală prietenească. S-au simţit bine, au apreciat spiritul civilizat şi sinceritatea de la noi chiar în acei ani când, în opinia celor de la Securitate şi a autorităţilor politice, nu mai era potrivit să fii oaspete sau prieten al Editurii Kriterion.
Relaţia mea cu Nichita Stănescu, căci el este protagonistul acestor rânduri, a început altfel. Nu ţin minte să ne fi vizitat vreodată la editură. Cu toate că i-am publicat de trei ori poemele: o dată în germană şi de două ori în maghiară. Traducătorul unuia dintre volumele lui a fost Szilágyi Domokos, nu mai puţin renumitul său coleg-poet, de la care şi-a luat rămas-bun cu versurile: „El dusu-s-a rămînînd. Eu rămas-am ducîndu-mă“.
Relaţia noastră data încă din anii şaizeci, de la Editura pentru Literatură. De pe vremea când primul lui volum, intitulat Sensul iubirii, a apărut în colecţia pentru debut „Luceafărul“, care pe mine m-a inspirat să pornesc colecţia „Forrás“ [Izvor]. Acolo unde, aproximativ în acelaşi timp, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu şi alţi excepţionali reprezentanţi ai poeziei şi prozei româneşti au păşit cu volume în faţa publicului. Ne-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor, ocazional, la diferite evenimente literare, dar de cele mai multe ori pe stradă. M-a întrebat de fiecare dată: „Ce mai face, bre, încântătoarea ta Eva?“ (Această interjecţie tradiţională a ţăranilor din Câmpia Română îi era o vorbă preferată.) Cu câţiva ani mai înainte scumpa mea soţie fusese secretara lui Szemlér Ferenc la Uniunea Scriitorilor, de acolo avea simpatie faţă de ea. Astfel că am fost doar puţin surprins când, prin intermediul unei studente care ne-a fost cunoştinţă comună, mi-a trimis mesajul că ar dori să vorbească cu mine. În acea perioadă Évi a avut un jurnal – început la îndemnul lui Méliusz József, fapt atestat de nota ei de pe coperta caietului – cu evenimente legate de viaţa literară. Pe coperta gri-verzuie ea a scris: „Jurnal“, apoi în paranteză: „În moarte“. Când la sfârşitul anului 1998 mi-a dat caietul să-l răsfoiesc, cu gândul că poate voi găsi în el câteva date care să mă ajute să evoc întâmplări din anii ’83 şi ’84, am rămas surprins. Am găsit enigmatica notă din paranteză. Acum, când ea a plecat, iar eu încerc să mă descurc singur la casa noastră din Păpăuţi, unde am avut parte amândoi de atâtea bucurii, am găsit nota ei: iată, tovarăşa mea de viaţă, înmormântată de trei luni, mă ajută şi acum, în singurătatea mea amară. […]
Să urmeze deci relatarea lui Évi, exact cum a notat-o în 23 iunie 1983: „Azi pe la amiază Géza a venit acasă cu vestea că Nichita Stănescu ar vrea să-l întâlnească. Mesajul a fost trimis prin Ágoston Kati, căreia i-a dat şi numărul lui de telefon, să fie sunat de G. Aveam deja stabilită o întâlnire cu familia Méliusz, din această cauză G. a hotărât că doar vineri va vorbi cu Nichita. Dar în seara aceleiaşi zile a sunat însuşi Nichita şi l-a rugat pe G. să se întâlnească de îndată la el, deoarece este «şontorog», şchioapătă şi s-ar putea deplasa greu de la domiciliu.
Discuţia dintre ei a avut următoarea esenţă: N. se află într-o stare (fizică şi sufletească) proastă şi i-a dat de înţeles lui G. că şi-ar pune capăt zilelor, dar încă trăieşte mama sa bătrână şi mult chinuită şi nu vrea să-i provoace alte suferinţe. A adus în discuţie şi testamentul său, dar apoi s-a liniştit şi a lăsat deoparte subiectul. A spus că-i pare rău că nu a intrat în relaţii mai apropiate mai demult cu G., că a făcut multe greşeli, iar aici a povestit cum a fost convins să ia cuvântul în legătură cu treburile legate de Uniunea Scriitorilor la întrevederea cu preşedintele statului. Din această cauză se simte profund ruşinat faţă de Macovescu.
«Sunt înconjurat de fascişti» – spunea, şi a povestit ce urmări a avut pe de o parte confesiunea lui autobiografică (în care a povestit despre Szilágyi Anna, fosta lui doică), pe de altă parte dedicaţia pe care a scris-o lui Györkös Mányi Albert (i-a plăcut un tablou al pictorului clujean, care i l-a dăruit lui la cea de-a 50-a aniversare a zilei de naştere; aşa s-a născut dedicaţia). «Prietenii» l-au admonestat că a pactizat cu bozgorii, i-au reproşat că şi-a adus o jidancă sub cergă (de fapt nici nu este evreică, doar locul de unde se trage are faima de «loc jidovesc»). Şi că el însuşi este o corcitură, căci mama sa este rusoaică albă.
A fost pomenit şi D. R. Popescu. Referindu-se la serata literară din Casa Petøfi care l-a avut drept gazdă pe Szász János (eveniment la care dintre scriitorii români au participat, în afară de Nichita Stănescu, D. R. Popescu şi Ioana Crăciunescu), N. a comentat dispreţuitor faptul că D. R. P. a citit în faţa publicului maghiar un text de-al său despre poetul naţionalist Ioan Alexandru.
Discuţia nu a putut fi continuată, deoarece au sosit oaspeţi (medicul curant al lui N. şi doi actori, soţ şi soţie). Au stabilit că se vor întâlni şi altă dată.
La familia Méliusz nu ne-am putut duce, era mult prea târziu“.

Notele de jurnal au nevoie pe alocuri de explicaţii. Nichita – făcând în aşa fel încât soţia sa, Dora, să nu fie acasă – m-a invitat la el cu două scopuri: pe de o parte să-mi spună că se gândeşte să mă desemneze executor testamentar şi, cum reiese din textul notat de Évi, să-mi explice cum a ajuns el în tabăra lui Eugen Barbu, recrutată şi condusă din culise de ucenicul vrăjitor Corneliu Vadim Tudor. În acea grupare naţionalistă, conservatoare în mod agresiv şi loială până la capăt Partidului Comunist, care acuza conducerea Uniunii Scriitorilor, aleasă în urmă cu un an în mod democratic, prin vot secret, că manifestă atitudini antipatriotice şi antipartinice tăinuite. Gruparea avea printre membrii proeminenţi pe prozatorii Ion Lăncrănjan şi Paul Anghel, istoricii literari Pompiliu Marcea şi Alexandru Oprea, poeţii Adrian Păunescu, Gheorghe Pituţ şi alţii, în total peste douăzeci de inşi. Deoarece demersurile lor au fost sprijinite de direcţia de propagandă, dar, cred eu, şi de conducerea la vârf a partidului, au reuşit să se întâlnească în grup cu Nicolae Ceauşescu. Să-i povestească, faţă în faţă, ce primejdii ascunde clica duplicitară aflată în fruntea breslei scriitoriceşti, formată din George Macovescu, Laurenţiu Fulga, Constantin Chiriţă, Alexandru Balaci, Domokos Géza, George Bălăiţă şi sprijinitorii lor, Bogza, Jebeleanu, Paleologu, Manolescu, Paler şi Dinescu, care doar mimează loialitatea faţă de patria socialistă şi de Partidul Comunist Român, dar de fapt sunt infestaţi de idei cosmopolite şi lucrează împotriva regimului. Nu ar fi surprinzător dacă s-ar afla despre unul sau altul că este agent străin. Picanteria situaţiei consta în faptul că din prezidiul acuzat al Uniunii Scriitorilor făceau parte un membru plin şi trei membri supleanţi ai Comitetului Central al PCR. De aici se poate vedea ce a însemnat de fapt, cel puţin în cultură, apartenenţa la nomenclatura centrală: tichie frumoasă, roşie, pe capul piticului de grădină. Cei care l-au cunoscut pe Nichita Stănescu, pe continuatorul tradiţiilor eminesciene în reînnoirea limbii, necontenitul precursor al poeziei moderne, care admira toate încercările menite să lărgească orizontul oamenilor, care sprijinea oricare individ talentat şi dornic de libertate, stau neînţelegători în faţa acestei alianţe formate sub influenţa Securităţii între el, redactorii revistei Săptămâna, adepţii lui Barbu, respectiv protejaţii antiintelectuali şi anticulturali ai aparatcicilor. Când în primăvara anului 1983 a înţeles că lupta îndreptată împotriva conducerii Uniunii Scriitorilor se agravează şi el nu are ce căuta în tabăra atacatorilor, s-a despărţit de prietenii săi prost aleşi, antagonici cu întreaga lui fiinţă şi spiritualitate, care i-au pricinuit multe nopţi nedormite. Cei care – amintesc în treacăt – l-au amăgit că-i vor rezolva să primească Premiul Nobel pentru literatură. Deoarece în conflict a fost vorba de politică, faţă de care el simţea aversiune, şi pentru că era dezgustat de tactici, mari revelaţii, mărşăluiri pe sunetul tobelor, a hotărât să rupă cu această situaţie împotriva firii. Şi a vrut să aducă asta la cunoştinţa cuiva despre care ştia că nu va abuza de încrederea sa, care nu va face subiect de bârfă din trăirile sale tragice: mie. Mie, îngrijitorului de cărţi, ungurului, conaţionalul lui Szilágyi Anna, persoana de basm a copilăriei sale, pe care soarta amară a dus-o din patria sa ardeleană în Regat, la Ploieşti.
După asta întâlnirile noastre au devenit mai dese. La începutul lunii august m-am dus la el cu fiul meu Péter, student la artele grafice la Cluj, care a schiţat portretul gazdei noastre concentrându-se pe ochi, nas şi buze. Această întâlnire – în jurnalul lui Évi am găsit şi data exactă când a avut loc: miercuri, 3 august 1983 – era iniţiată de Nichita drept o ocazie de sărbătorire a celei mai noi bravuri profesionale a prietenului său, doctorul Martin Constantinescu, care pe atunci era conducătorul singurului departament de chirurgie cardiacă pediatrică din ţară şi care, dacă nu greşesc, nu după mult timp a plecat din ţară şi s-a stabilit în Franţa. Domnul doctor a efectuat cu succes pentru prima dată în România operaţia Rastelli, considerată intervenţie riscantă şi în practica internaţională, pe o fetiţă de unsprezece ani, pe nume Paula Dumitrescu, născută cu o malformaţie congenitală. Nichita plănuia să facă o tradiţie din aceste întâlniri prieteneşti, prin care dorea să marcheze importantele succese artistice şi ştiinţifice. Întrucât presa de partid şi cercurile oficiale luau act sau tăinuiau realizările de excepţie în funcţie de considerente politice, măcar noi urma să le sărbătorim. Dorea să aducem la cunoştinţa publicului, prin mijloacele noastre, rezultatele de excepţie ale muncii creatoare, organizând cercul nostru de prieteni într-un fel de academie liberă. Eu am luat în serios iniţiativa sa. A doua zi am vorbit cu Huszár Sándor, iar revista A Hét a publicat ştirea, afirmând că a primit-o „din cercul de prieteni al lui Nichita Stănescu“. Apoi peste două săptămâni a fost publicat interviul acordat de doctorul Martin Constantinescu redactorului revistei, Rostás Zoltán. Iniţiativa lui avea un iz temerar şi nu exclud posibilitatea că poliţia secretă l-ar fi atenţionat pe Nichita să nu se aventureze în acţiuni dubioase. Deşi nu cred că el ar fi pus la suflet o atare avertizare. După ştirea mea, la prima şi poate singura asemenea întâlnire au fost prezenţi endocrinologul Nicolae Cernăianu, sărbătoritul doctor Constantinescu, Ovidiu Moldovan, actorul Teatrului Naţional, cunoscutul romancier Nicolae Breban. Şi, cum am amintit, cei doi Domokos: Péter şi eu. Pentru noi întâlnirea respectivă a rămas memorabilă şi datorită faptului că la un moment dat, spre sfârşitul zilei, Nichita s-a adresat soţiei: Hei Dora, stilou şi hârtie curată! Apoi ne-a explicat: Vom scrie un poem ungurului. Mai târziu am aflat că avea obiceiul ca la ocazii speciale să ofere cadou câte un poem improvizat prietenilor săi. Şi de data asta a dictat versurile, cu pauze destul de lungi, iar Dora a scris cuvintele lui pe hârtie, cu litere mari, lizibile. La sfârşit autorul a pus pe cineva să citească poezia, a citit-o şi el, apoi cu un scris lin, uşor ondulat s-a semnat: Nichita. Balada – căci aşa a intitulat-o – suna astfel:

Géza Domokos

Greu este să fii în viaţă cînd eşti în viaţă
şi niciodată altădată.
Ce bine mi-e să dorm cînd cîinii toţi mă latră
înc’ o dată şi- înc’ o dată
Aduceţi tărgi ca să cărăm de sub copaci
umbra de coarne de la draci,
şi dureroasa legănare,
cea a soldatului în spînzurare!
Lăsaţi-mi ramura fără de umbră,
o să vă spun de ce
la urmă.
O să vă spun de ce
la urmă!

[…] Dar degeaba a promis, nu ne-a spus. A plecat dintr-odată, fără să-şi ia rămas-bun. Prietenii lui ştiau că este bolnav. Şi mie mi-a vorbit despre faptul că nu se simte bine, că este obosit şi că nu poate să scrie. A scris-o undeva sau doar a spus-o, nu mai ţin minte exact, că a fost admonestat pentru că ar fi propăvăduit idei contrare concepţiilor despre literatură ale marxism-leninismului, idei care afirmau că poezia nu are rolul să schimbe lumea, ci să o conserve. Deci şi pe sine însuşi, completa Nichita cu ironie. Vezi, bătrâne, asta este problema, această lipsă de poezie – spunea. Asta nu ne promite nimic bun. Apoi m-a întrebat dacă mai ţin minte ce mi-a spus în vară despre testamentul său. Mai gândeşte-te, mi-a spus, apoi mi-a întins mâna.

Îl priveam de pe balconul interior al sediului Uniunii Scriitorilor – astăzi cunoscut din nou sub numele său vechi: Palatul Monteoru – pe Nichita Stănescu aşezat pe catafalc în salonul de la parter. De acolo de sus i-am văzut chipul devenit în moarte de nerecunoscut. Era îmbrăcat în haine distonante, pe care nu le purtase niciodată: costum maro cu dungi albe şi cravată bordo cu dungi gri şi galbene. Mai mult: a fost pieptănat cu o sârguinţă stânjenitoare. El avea un păr bogat, aşezat în bucle libere; acum avea o frizură cu cărare într-o parte.
Am coborât la parter, în biroul aflat în dreapta intrării principale. În acel loc erau depuse coroanele care urmau să fie aşezate, conform protocolului, lângă catafalc. Acolo era pus şi magnetofonul care asigura muzica funebră. Şi apăreau tot timpul bărbaţi străini robuşti, cu priviri pătrunzătoare: păzitorii ceremoniei funerare care putea să ofere şi surprize cu coloratură politică. Am mişcat o coroană ca să mă pot aşeza lângă birou. Am vrut să citesc încă o dată textul pe care îl scrisesem în noaptea trecută. Mulţi am fost rugaţi să ţinem discursuri la înmormântare, dar am primit indicaţia, venită, se pare, foarte de sus, să fim cât de concişi posibil. Nu din cauza gerului de la mijlocul lunii decembrie. În oraş s-a răspândit zvonul că liceeni, admiratori ai lui Nichita, mulţi la număr, se pregătesc să fie prezenţi la ceremonie într-un mod nonconformist, altfel spus în mod provocator. Nu a avut loc niciun incident. Am observat un singur lucru mai aparte: o coroană mică, cu flori albe, pe a cărei panglică era scris un mesaj scurt, cu caligrafie de adolescentă: „Ţie, de la mine“.
Am vorbit cu o voce schimbată. Mulţi au remarcat asta dintre cei care nu au reuşit să intre în clădire şi care au ascultat cuvântările funebre din curte sau de pe trotuarul din faţa palatului. La un an de la moartea poetului, la finele anului 1984, discursul meu a fost publicat în Albumul memorial editat de revista Viaţa românească. Îl redau în continuare:
„Nichita Stănescu, poate ca nimeni altul dintre noi, şi-a însuşit învăţătura de căpătîi a actului de creaţie. El a ştiut să înveţe din istoria literaturii naţionale şi universale că cel mai josnic lucru pentru un poet este teama; şi după ce a deprins acest adevăr, s-a încumetat să uite de el. A lăsat în atelierul său loc numai pentru eternele adevăruri pornite din sufletul său, pentru vechile pravili ale poeziei fără de care orice operă este efemeră: dragoste, onoare, compasiune, demnitate şi spiritul de sacrificiu.
Nichita Stănescu nu s-a temut de mistuitoarea trudă scriitoricească, de căutări, de îndoieli, de glorie şi de eşec, de solemnitate şi joacă, de viaţă şi moarte. A trăit după propriile reguli şi a scris după propriile legi. A fost un om liber, un poet suveran.
Într-un veac în care pragmatismul cotidian este ridicat la rang de principiu, Nichita Stănescu nu s-a sfiit să-i iubească pînă la dăruire de sine pe semenii săi, n-a avut complexe pentru sincera lui gingăşie şi delicateţe; a ascultat cu seninătate cînd i se spunea că este un idealist învechit, un sentimental. Geniu fiind, a intuit sau chiar a ştiut mai mult ca noi despre viitor. Nu numai despre limbajul poetic de mîine, despre raportul dintre artă şi cuceririle ştiinţifice şi tehnice azi nebănuite, dar cred cu toată fiinţa că prin felul lui de a fi a prefigurat şi modelul uman al creatorului de frumos al viitorimii. De aici neobosita, superba lui tinereţe.
Mă despart de Nichita Stănescu – omul, poetul care m-a onorat cu prietenia şi încrederea lui – în numele scriitorilor maghiari, germani, cei evrei care scriu în limba idiş, sîrbi, ucraineni şi slovaci din România.
Palmele şi inimile noastre vor păstra pentru totdeauna căldura mîinii tale, întinse cu înţelegere şi afecţiune spre noi, dragă Nichita. Nu vom obosi în lucrarea noastră ca mesajul poemelor tale, chemarea vieţii tale la frăţie şi respect mutual între toţi oamenii, toate neamurile, să fie cît mai mult şi cît mai bine tălmăcite, comentate, cunoscute în limbile noastre naţionale.
Îţi vom cinsti memoria. Noi şi generaţiile care ne vor urma vom şti să preţuim opera ta nemuritoare“.
Trebuie să recunosc că acum, după atâţia ani şi după schimbarea limbajului politic,  formularea stereotipă de la sfârşitul discursului meu nu-mi place. Dar nu trebuie să pierd din vedere, şi ar fi bine să-şi aducă aminte şi alţii, că atunci, în decembrie 1983, uzanţa dominantă considera de prisos, ba chiar dăunătoare pomenirea scriitorilor neromâni sau a culturii minorităţilor. Toţi suntem aceiaşi, indiferent în ce limbă scriem – ne învăţau tot mai iritaţi potentaţii culturii socialiste. Din această cauză, în calitatea mea de vicepreşedinte din partea naţionalităţilor al Uniunii Scriitorilor, am considerat că aşa trebuie să vorbesc la funeraliile lui Nichita Stănescu.
În cimitirul Bellu, în apropierea locului de odihnă al lui Eminescu, când ţărâna a început să cadă în mormânt, peste sicriul lui Nichita, m-am gândit la cele din urmă vorbe ale ultimei noastre întâlniri. Eram sub o poartă, unde ne-am refugiat din faţa unei ploi de toamnă, declanşate brusc. Acolo am început să dau glas mâhnirii cum nu am făcut-o niciodată: – Ce frumos spui, Nichita: limba română este patria mea. Este un adevăr valabil pentru toţi oamenii şi toate limbile. Dar ştii, noi, ungurii ardeleni, după ce ne-am pierdut ţara istorică după un război în care am fost învinşi, după ce noua noastră ţară, statul naţional român, ne-a exclus din rândurile lui, mai nou suntem alungaţi şi din patria noastră de limbă, despre care tu vorbeşti aşa de frumos. Ţi-a povestit cineva că de o vreme cenzorul taie din manuscrisele noastre termenul de limbă maternă? – Nu am auzit până acum – mi-a răspuns uitându-se la ploaia deasă şi rece –, dar tu, bătrâne, mai ţii minte ce ţi-am spus atunci, la prima noastră discuţie? Ţi-am spus că s-a isprăvit, finiş, nu mai poate trăi aici om care gândeşte.
De multe ori m-am gândit în ultimii zece ani, îndeosebi în perioadele de exacerbare a xenofobiei: oare ce părere ar avea despre răcnetele instigatoare, „în numele limbii române şi al demnităţii naţionale“, nepotul lui Hristea Stănescu, meşteşugarul iscusit prahovean, şi al lui Nikita Cereaciukin, nobilul cazac de pe Don, profesorul-general al şcolii militare ţariste de la Voronej, care la botez a primit numele pravoslavnice ale ambilor săi bunici? Care deja în adolescenţă vorbea despre homo universalis? Cred că răspunsul l-am ştiut întotdeauna, dar nu l-am putut exprima în cuvinte. Degeaba m-aş strădui, nu aş putea nici acum.

Din volumul de memorialistică Igevár: Kriterion-történet tizenhat helyzetképben elmondva [Cetatea din cuvinte: istoria Editurii Kriterion povestită în şaisprezece evocări], Csíkszereda: Pallas-Akadémia; Kolozsvár: Polis, 2000.

Notă introductivă şi traducere de LUKÁCS JÓZSEF