a27

Prietenul tatălui meu

Icu Crăciun

Mă uit la el cu invidie, dar şi cu compasiune amestecată cu sfială. Tata se odihneşte în cimitirul „La Paltin“ de opt ani şi el încă îşi poate trage picioarele, e drept poticnindu-se, şontâc-şontâc, cu un baston noduros, lăcuit, însă nu se lasă, face naveta o dată pe zi de acasă până la făgădău, tur-retur. Deocamdată, el rămâne una dintre cele mai pitoreşti făpturi din sat. Îşi comandă cincizeci de rachiu, se aşază pe scaun şi îl bea pe reprize, înghiţiturile succedându-se în medie din sfert în sfert de oră, nedepăşind cele şaizeci de minute. Între el şi eventualii consumatori prezenţi se aşterne o tăcere tainică, consimţită încă de la intrare. Trage cu urechea la neroziile aiuritoare debitate de clienţii care întrec măsura la tării, cu feţele congestionate, dar nu se amestecă în vorbăria lor fără noimă.
Amândoi au fost de acelaşi leat, au feciorit împreună, au petrecut împreună, au făcut împreună războiul şi au supravieţuit acestuia deoarece nu s-au lăsat prea lesne ademeniţi la rele de Necuratul, ziceau ei la unison. „Ori aţi fost norocoşi“ îi completam tare pe poziţie, căci faptele lor de arme nu m-au încântat deloc. „Câţi duşmani aţi împuşcat?“ i-am întrebat, copil fiind, într-o zi, găsindu-i la taclale. „Niciunul“ a zis el. „Eu şi cu tatăl tău, aici de faţă, poate depune mărturie, n-am omorât pe nimeni. Noi trăgeam întotdeauna pe deasupra lor. Crezi că dacă am fi tras direct în ei, am fi scăpat cu viaţă şi ne-am fi întors vii acasă? Aşa, ne-a ocrotit Dumnezeu, nu-i aşa, Trăiene?“, iar tata îl aproba: „Da, da, aşa-i“. Acum are 95 de ani şi ştie câte parale fac oamenii chiar dacă este scutit de simţul datoriei familiale, însă nora din casă, mărinimoasă, îi îndeplineşte toate poftele; de fiecare dată, când îl vede întreg întors acasă răsuflă uşurată. Este cel mai în vârstă veteran de război din sat şi, din anul său, nu mai trăieşte niciunul. Dintre femei, cea mai bătrână este lelea Florica, de pe strada Borleasa, care a împlinit luna trecută 102 ani, a orbit, dar încă are putere să desfacă boabele de pe cucuruz să le dea găinilor.
Pe ba’ Toader îl evit în ultimul timp, deoarece mă întâmpină cu aceeaşi expresie: „Ehe, ce bărbat a fost tatăl tău!“ şi am impresia că îmi răscoleşte intenţionat amintirile. Încă se rade singur şi are vederea bună pentru că mă recunoaşte de la distanţă. La etatea lui nu-i mai pasă că poartă haine ponosite sau nu, deşi nurorile îl imploră să-şi schimbe hainele, nu le ascultă; se îmbracă, pe negândite, cu ce-i cade în mână, lucru pentru care, în aparenţă, ai fi putut trage concluzia că s-a ţăcănit de cap, dar, în esenţă, este mai lucid decât alţii la 70-80 de ani; totuşi, în cazul acesta, îndărătnicia sa nu-şi are nicio justificare. Pur şi simplu aşa îi căşuna conştiinţei sale. Băieţii îi sunt bărbaţi în toată firea, cel mare este deja pensionat, iar cel mic mai are vreo opt ani de serviciu. Pensia lui de fost muncitor forestier şi cea de veteran îi sunt de-ajuns; nu trebuie să facă nu ştiu ce cheltuieli în plus cu dânsul.
Când dau nas în nas cu el, întâi mă scrutează din cap până-n picioare, apoi îmi întinde cordial mâna în semn de salut, la rândul meu fac acelaşi lucru, însă el mi-o ţine strâns cu intenţia de a mă obliga să iau o atitudine reverenţioasă faţă de el, ceea ce mă determină să-mi caut anevoie cuvintele. Oricum, îl respect chiar dacă n-ar face acest gest în ciuda capriciilor mele. Aidoma tatălui meu, nici el n-are prea multă şcoală (patru clase), dar vorba lui: „Noi avem şcoala vieţii, băiete!“, căci vorbeau fluent maghiara şi un soi de rusă care aducea mai mult a ucraineană, iar la calculat şi rezolvat probleme „din cap“ nu-i întrecea nimeni. Când îl vizita pe tata chiar îi puneam să converseze. Făcând armata la unguri şi frontul în părţile sovietice, fiind holtei, au avut ocazia să le înveţe pe amândouă.
A văzut multe prefaceri în sat, o bună parte din ele le-a prins şi părintele meu şi s-a bucurat de binefacerile lor. „În primul rând – stăruie în calitate de martor cu ochi apatici – s-a înmulţit numărul caselor, care de care mai impunătoare, încât nu mai găseşti niciun teren intravilan neocupat lângă şosea, clădirile s-au îngrămădit unele în altele dintr-un capăt în celălalt, odinioară mult rărite, în al doilea rând tehnica mă uimeşte cel mai mult: am prins radioul cu galenă, telefonul cu fir şi manivelă, televizorul alb-negru, color, telefonul fără fir, apoi astea pe care le folosesc nepoţii mei, netul şi mobilul, cum le zic ei, astea chiar nu le pricep, dar sunt într-adevăr ceva nemaipomenit. Ehe, viaţa-i mai uşoară ca-nainte“, şi-a încheiat acest soliloc prelungit. Zeci de ani, în perioada comunistă, a fost abonat la Scânteia, din care citea seara târziu, cu lăcomie, ceea ce i se părea lui mai interesant, oricât de obosit ar fi fost. Tata zicea că întrece măsura din prudenţă pentru a da bine în faţa organelor şi pentru ca flăcăii săi să aibă dosarele curate. Nu ştiam ce să cred, dar de citit o citea că îmi cerea şi mie părerea mai cu seamă în chestiuni externe. În orice caz, cititul l-a făcut să se considere că este cu mult deasupra unei bune părţi a consătenilor săi. A fost convins că tot ce se scria la gazetă este unicul şi purul adevăr, dar, după evenimentele din ’89, în mintea lui a avut loc un adevărat şoc. A crezut în Iliescu ca şi când acesta ar fi fost omul providenţial pentru ţară, apoi, după chemarea minerilor de către acesta, dezamăgit total, nu s-a mai abonat la nimic, nu a ştiut în ce să mai creadă, i-a dat dracului pe toţi, s-a dedicat televizorului, mai ales că a avut de unde alege din mulţimea de canale, după ce fiii l-au conectat la televiziunea prin cablu.
Muierea lui a fost o fiinţă foarte atrăgătoare în tinereţe, plină de viaţă şi mereu în voie bună, – era topit după ea –, însă foarte aprigă, i s-a prăpădit la un an după tata; biata de ea a zăcut pe pat aproape un an înainte de a-şi da duhul. Da, a iubit-o nespus de mult şi n-a ieşit din cuvântul ei să-l pici cu ceară, însă nu se poate adapta la postura de văduv; nu-i vorbă, nici el nu a fost de ici, de colo: înalt ca un steag, mult mai înalt decât tata, cu tenul alb şi cu părul negru ca smoala, dat pe spate, a rupt multe inimi care au oftat după el. Am participat la înmormântarea ei, chiar am purtat unul din cei opt prapori. El nu a plâns deloc. Nici nu se cădea unui bărbat să plângă. De la o vârstă, îţi porţi durerea în suflet, n-o arăţi nimănui; părea scufundat într-o tăcere eternă încât buzele şi pleopele i-ar fi fost cusute cu o aţă invizibilă. Bocitoarele, în schimb, au vărsat la lacrimi cu duiumul când popa, la iertăciune, a amintit faptul că au trăit împreună 62 de ani şi au avut doi fii nerăsfăţaţi, prezenţi cu nurorile, nepoţii şi strănepoţii în jurul sicriului. El, de vreo zece ani, nu frecventează biserica, are discuţii colocviale directe cu Cel de Sus, nu-i trebuie intermediari, şi-aşa preoţii ăştia tineri s-au apucat să facă politică în faţa altarului, n-au nici în clin, nici în mânecă cu credinţa, parcă ar fi fost unşi să slujească banii şi onorurile; veşnic nemulţumiţi, în predicile lor îşi sfădesc necontenit enoriaşii ca şi când aceştia ar fi cei mai păcătoşi oameni de pe pământ, în loc să propovăduiască iubirea şi smerenia între semeni. Cert este că noul partid de stânga, de la putere, cu rădăcinile adânc înfipte în comunism, socotise că sferele de influenţă ale feţelor bisericeşti sunt vaste şi complexe, dată fiind poziţia lor în rândul sătenilor – popii aduc multe voturi! –, aşa că şi i-a făcut aliaţi în propaganda electorală pe termen lung speriindu-i că dacă vor veni cei de dreapta la guvernare li se va retrage calitatea de salariaţi ai statului, urmând a fi remuneraţi de comunitate. Aşa că decât să fie la cheremul mirenilor, vor lupta cu şi mai mare zel să-i determine să-i voteze „pe ai noştri“, că aceştia ne vor binele. În definitiv, n-au decât să-i judece enoriaşii, nu el, care trece pe lângă biserică aruncând priviri acuzatoare de vreme ce se lasă manipulaţi ca nişte păpuşi.
Săptămâna trecută m-am întâlnit din nou cu el. „Ghici câţi ani am?“, m-a luat pe nepregătite cu un aer plin de gravitate. „95“, zic ca la foc automat. „100“, mă contrazice cu mândrie. „Nu-i adevărat. Ştiu précis că ai 95, doar eşti de-un leat cu tata, Dumnezeu să-l odihnească!“, zic oarecum crispat, făcând pe omul care de-abia îşi stăpâneşte indignarea. „Da, da, da… văd că ştii, văd că ştii“, mormăie mulţumit şi îmi zâmbeşte cu subînţeles de parcă ar fi avut o înţelegere secretă cu Doamna cu Coasa. „Pentru asta eu îţi doresc să depăşeşti suta, ba’ Toadere!“, zic cu un aer solemn. „Cât a da Dumnezeu, cât a da Dumnezeu“, repetă. Apoi şi-a schimbat atitudinea, s-a uitat ţintă la mine copleşit de o amărăciune necunoscută şi, după câteva clipe de stat în cumpănă, a continuat: „Am ceasuri de răgaz câte vreau, dar n-am ce face. Dacă aş avea puterea de altădată, aşa aş urca Muncelul numai până la Izvorul lui Hădărău să mă stâmpăr cu apa lui rece de ţi se străpezesc dinţii-n gură“, mi-a spus la despărţire. Ştia că a ajuns la apogeul vieţii. A dat din mâna stângă, ţinută în jos, pe lângă trupu-i firav acum, îndepărtându-se în acelaşi ritm. Eram în toiul primăverii şi câmpul era într-adevăr înverzit, până şi parcul din centrul satului s-a trezit la viaţă, iar mirosul de tei înfloriţi te îmbăta când treceai prin dreptul lor. L-am urmărit cu un nod în gât. Ştiam unde este Izvorul cu pricina. Nu era chiar locul unde se bat munţii în capete, cum îmi imaginasem ascultând poveştile Ciobicăi, dar izvorul cu apă vie corespundea întocmai viziunii mele. În adolescenţă fusesem chiar mai sus de el, până la peştera de pe vârful Muncel, a cărei intrare este ascunsă vederii de ramurile unui molid bătrân şi solitar. Apa izvoreşte direct din stâncă şi are un debit foarte mare, un şuvoi cât braţul unui atlet care ar potoli setea a cel puţin unui sfert din populaţia satului. De acolo, vreo 50 de metri, vara, treci printr-o vegetaţie luxuriantă, sălbăticită, verdele fraged al ferigilor uriaşe, pline de sevă, brusturii cu frunze sănătoase, late de o jumătate de metru, lumânărici, viperiţe ce-ţi ajung până la genunchi, urmate de ienuperi, aluni şi curpeni, toţi înfrunziţi, plante cărora le place umezeala şi umbra, toate te înspăimântă, te iau în primire şi te însoţesc până ajungi la pădurea deasă de molid încărunţit, fără poteci, cu trei-patru copaci doborâţi câşiţă de vremuri grele, de-a curmezişul, unul peste altul, de pe versantul ce se ridică oblic în faţa ta obligându-te să îţi croieşti greu drum, să-l escaladezi pieptiş cu eforturi mari, aplecându-te ori ghemuindu-te întruna să poţi înainta prin hăţişul călcat foarte rar de picior omenesc până ajungi aproape epuizat pe pajiştea limpede, însorită de dimineaţa până seara, păzită ici şi colo de tufişuri pipernicite şi singuratice de mărăcini şi ciulini sub adierea răcoroasă a unui vânt binefăcător. De jur împrejurul falnicii păduri de molizi stau de strajă alte tufe de măceş, păducel şi porumbar, încât depui încă un efort inuman pentru a le răzbate şi a sui teafăr şi nevătămat acest munte potrivnic; odată intrat în împărăţia ei nu îţi vine să te retragi, ci să te opinteşti din greu să urci şi să scapi cât mai iute de sălbăticia aceasta cu umbre întunecate. Nu te-aş sfătui să urmezi acest traseu abrupt, când ţi se va ivi prilejul mai bine ocoleşte desişul pădurii, ia-o cumva de-a coasta, chiar dacă îţi ia mai mult timp, scapi de vânzoleala asta şi tot ajungi pe limpedele scăldat în soare sau ceaţă, totul depinzând de vreme. Elanul luat de acasă ţi se moaie, îţi dispare treptat, vrând-nevrând faci zigzaguri, aerul curat îţi taie respiraţia şi, de acolo, de sus, ai o privelişte plăcută a panoramei satului, dacă prinzi senin, şi-ţi dai seama că toate casele cu acoperişuri roşii-cărămizii, în miniatură, care-l formează, sunt aşezate sub formă de cruce, în lungime – de o parte şi de alta a Văii Someşului, iar în lăţime – cât ţine Purcioaia şi Valea Caselor. Îţi vine să zici „Iată un sat binecuvântat de Dumnezeu!“ văzându-l păzit în depărtare de dealuri înalte, vălurite, ca nişte ziduri uriaşe de cetate cu cele trei Măguri şi Muncelul în roluri de turnuri de veghere, aşezate în cele patru colţuri. Mai urci vreo cincizeci de metri, o coteşti la stânga şi ai ajuns la gura peşterii enigmatice la al cărei capăt se găseşte o baltă cu apa tulbure şi rece ca gheaţa, neştiindu-se până astăzi cât de adâncă este, deoarece niciun temerar n-a avut curajul să treacă de partea cealaltă să vadă până unde se continuă necunoscutul acela din munte care te-nfioară şi te-nspăimântă.
Ieri l-am întâlnit în faţa minimarketului.
– Tu eşti al lui Trăian, nu-i aşa?, m-a întrebat mai mult să-şi verifice memoria.
– Da. Ce mai zici de lumea asta, ba’ Toadere?, l-am luat tare nu fără o uşoară duioşie ca să schimb subiectul, dar şi să-mi înving timiditatea. Am crezut că l-a dat uitării pe tata, dar văd că şi-l aminteşte.
– Pe vremea noastră purtam cioareci, amu găseşti nădragi de ăştia pe toate gardurile, îmi arată pantalonii săi maronii. Toţi s-au dus… numai eu am mai rămas, zice cu chipul înnegurat şi ochi arzători, uşor înceţoşaţi, nefiresc de mici şi de rotunzi, cândva albaştri-închis, acum spălăciţi, întâlniţi ca din întâmplare, care, în final, au zăbovit îndelung asupra mea descumpănindu-mă, după care, brusc, şi-a luat privirea de pe mine. Am crezut că tânjeşte după tinereţea trecută, căci pentru mine, vă spun drept, trece cu viteza gândului, pot zice cât ai pocni din degete, dar, după ce l-am întrebat dacă ar vrea să mai fie o dată tânăr, a clătinat din cap cu tărie:
– Nu, n-aş vrea. Mi-e destul câte am păulat până la etatea asta, apoi, glasul i-a amuţit, mi-a întors spatele, şi a pornit-o spre casă cu mersul său potolit, şovăielnic, netulburat de nimeni, cu inima ostenită, resemnat, ca şi când s-ar fi rătăcit printre străini, cu o expresie de tristeţe amară aşternută pe fruntea pătată cu picăţele maronii. Când traversează şoseaua ca s-o ia pe uliţa lui, se opreşte, stă până n-aude niciun sunet de maşină – uite că are auzul destul de ager! –, se uită-n dreapta şi-n stânga de câte trei-patru ori, apoi se urneşte din loc şovăitor ciulindu-şi urechile ca un dulău bătrân împăcat cu soarta, cu simţurile tocite. A rămas acelaşi bărbat cumsecade, doar trupul i-a scăzut şi pare foarte slăbit. Nu ştiu de ce am avut impresia că toate capacităţile şi resursele sale – fizice, psihice şi morale, inclusiv încrederea în sine – de a se opune trecerii pe celălalt tărâm –, i s-au epuizat, i-au secat şi de-abia aşteaptă să se întâlnească cu tata. Dar s-ar putea şi să greşesc. Din nou mă încearcă acelaşi simţământ exprimat la începutul acestei relatări. Hotărât lucru, unele chestiuni despre echilibrul sufletesc sunt greu de explicat.

Din volumul de proză scurtă, în lucru, Scurtmetraj