a25

Lear şi Farfuridi pe scena deschisă

Olimpiu Nuşfelean

          Un om deţine un mister – un altul sau ceilalţi i-l fură şi i-l complică. Şi trăiesc, ceilalţi, cu iluzia sau cu adevărul că şi ceea ce deţin ei e tot atît de misterios şi de complicat cum taina iniţială.
Deşi uneori „rolurile“ se mai inversează, şi ni se pare că ceea ce ştim noi e mai important şi mai colorat decît ceea ce era de ştiut şi deci decît ceea ce clocotea în mintea originară a Ştiutului, şi chiar afirmăm că pe scena de scîndură e mai mult… teatru decît în viaţă, că totul acolo, la un pas mai sus decît chelia pămîntului, e mai dramatic sau mai comic, după cum ne taie capul să cîntărim momentele ferme ale vieţii noastre şi ale celor din jur. „Nu mai juca teatru!“ îi spunem iubitei, care ne şopteşte tăios că şi-a găsit un alt partener de dans. „Nu mai dramatiza şi tu!“ o certăm blînd pe soţia care plînge că nu şi-a găsit pantofii cu numărul căutat. „Nu face pe marele ştiutor!“ ne avertizăm vecinul cînd ne anunţă că atletul de la laboratorul de cercetări spaţiale a trecut Styxul plătind doar cîţiva arginţi, ca şi cum viaţa asta a noastră n-ar avea deloc dreptul să fie dramatică, nici comică, ca să nu mai vorbim de… tragică! Nu!
Doar pe scenă e ea, viaţa, în toate valenţele şi drepturile ei, şi dacă vrei să trăieşti şi tu nişte „scene“ mai de Doamne-ajută, apoi urcă tu, acolo, măcar pe o improvizaţie de scînduri – nu între patru scînduri, o, nu, căci ar fi prea comic! –, dă-ţi cu nişte vopsele pe faţă sau pe… suflet, învaţă şi tu o replică, dar repede, şi spune-o în gura mare, pînă nu-ţi dau alţii replica înainte de a apuca tu să-ţi deschizi gura, şi dacă nici şi nici aşa nu crezi că ţi-ai găsit o albie lent curgătoare, atunci joacă şi tu pe scena asta mare, a vieţii, dar fă-o cît se poate de fals, să nu ţi se reproşeze că te tentează, fără lipsă de modestie, actoria de… profesie, ca să nu ţi se arunce în faţă că eşti un profesionist al vieţii şi că-i rosteşti cu prea mare seriozitate replicile astea eterne în care nu mai crede nimeni!…
Regele Lear umblă printre noi şi cere adăpost, şi noi nu mai ştim care dintre noi este „Mezina“, şi ne spunem că faptul ăsta nici nu prea mai are importanţă, căci oricum tot suntem fiii lui, ai moşneagului pe care aproape că-l scrînteşte de cap cunoaşterea propriei condiţii… umane. Totul a fost spus. Iar noi suntem fiii acestui Tot-spus, ai acestui Tot-rostit, ce se chinuieşte să se rostească din nou, încă o dată, aşa că oriunde ne-am afla, se cheamă că tot în imperiul acestui Tot-spus ne mişcăm, şi, din moment ce toţi suntem o apă şi-un pămînt, ce nevoie mai avem de „distanţe sufleteşti“ şi de „dimensiuni umane“?…
Regele Lear umblă printre noi şi noi îi oferim mîncărurile noastre fără sare. Ştim, cunoaştem povestea shakespeariană, pînă şi copiii ştiu rosti corect numele marelui Will. Pregătim, în bucătării moderne sau improvizate, platouri încărcate cu bunătăţi fără sare şi le oferim bătrînului rege, chiar dacă el ne va părăsi, nemulţumit şi amărît de gestul nostru cinic ce mimează nevinovăţia, chiar dacă ne va părăsi imediat. Şi noi suntem împăcaţi sufleteşte, de ochii lumii, că am îndeplinit corect această datorie filială ajunsă atît de teatrală. Îi dăm, bătrînului Lear, răspunsurile noastre fără sare, replicile noastre fără sare. Cu gesturile fiinţei iubite, cu gesturile pe care ea s-a deprins, prin secole, să le preţuiască, ne desăvîrşim această meschinărie zilnică, mimînd aproape perfect însăşi nevinovăţia, avînd ocazia să facem şi suficientă economie de sare în acest secol al economiilor sufleteşti.
Şi apoi ce se tot tînguieşte bătrînul ăsta albit de furtuni? N-are el oare un adăpost destul de bun? Scena teatrului de operaţiuni e acoperită, fie şi numai de un cer de aer sau de un cer de scînduri sau de un cer de promisiuni strict personale, şi-i bine scutit el, Lear, şi nu-l împiedică nimeni să-ţi declame la nesfîrşit insuportabilul… monolog.
Da, bătrînul ăsta nu mai tace deloc, în văzul tuturor, în auzul tuturor. Se tînguieşte şi se întreabă: Oare sunt chiar eu cel care se tînguieşte, sau e numai gîndul meu, sau gîndul prietenilor mei, al urmaşilor mei, şi voi sunteţi chiar voi, ni se adresează: voi, ăştia care vă vindeţi sufletul pentru o ţigară… Kent?

          Lasă-l în plata Domnului pe bătrînul acesta zurliu şi genial, cum o fi!… mă trage de mînecă cineva. Avem şi noi necazurile noastre. Ce, nu ne cunoaştem destul de bine rolul?… N-avem şi noi scena noastră, chiar măruntă, dar „personală“, pe care ne putem desfăşura în voie? Pe care, urcaţi, nu mai simţim nevoia să fim aplaudaţi de o mulţime urgisitoare de spectatori, şi nici nu ne porunceşte nimeni să ne îmbrăcăm sufletul într-o lumină de gală. Şi nu ne opreşte nimeni să renunţăm oricînd la orice parte din discurs, care n-ar merge pentru cine ştie ce urechi simandicoase, sau chiar la tot discursul (dramatic). Cu nesperată uşurinţă te poţi deodată împăca şi cu tine, şi cu toate cele lumeşti sau spirituale. Cu tine însuţi. Cu neantul. Fără pretenţii. Cu nimicul.
Şi chiar în momentul acestei decizii, vine Farfuridi şi-ţi cere un creion să scrie o anonimă. Vin toţi Farfuridii şi Brînzoveneştii lumii şi-ţi tocesc creioanele, şi-ţi tocesc privirile, auzul, scriind anonime. Pe care vîntul nu ştie unde să le mai ducă şi de aceea soseşte mereu cu limbile lui uscate, de sare, şi le linge…, livrîndu-le neantului. Oh, aceste anonime… scrise cu creioanele tale, cu auzul tău de care eşti împuţinat fără răgaz!… Cu simţirea ta… Cu percepţia ta…
Dar ţi-e chiar indiferent, contemporan al meu, iubite prietene şi vecine de autobuz, ţi-e oare indiferent de eşti sau nu un creion al nimicului în mîna unui Farfuridi? Un spectator oarecare în acest spectacol dur, regizat sau nu, pe care tu îl produci şi-l admiri sau deteşti, ori toate la un loc?

          Un om deţine un mister – vin ceilalţi, i-l fură şi i-l complică. Şi există o linie pînă la care te poţi confesa/exprima – dincolo de ea vine, sau nu, înţelegerea celorlalţi.
Această înţelegere ce se realizează aproape… perfect între actor şi spectator, între scenă şi cetate, între Carte şi Cititor… Dar cine este pe scenă şi cine este în cetate? Cine în Carte şi cine o scrie?