a19

Leninism balcanic, leninism iberic: Ceauşescu şi Carrillo

Vladimir Tismăneanu

          Îi unea dispreţul tipic leninist pentru „morala burgheză“. Erau amândoi machiavelici, în sensul corupt, peiorativ, al conceptului. În numele unui scop utopic, au fost dispuşi să folosească şi să sanctifice mijloacele cele mai abjecte, inclusiv crima, teroarea, violenţa brută. Amândoi simbolizau forma mentală a totalitarismului leninist. Santiago Carrillo (1915-2012), secretarul general al PC din Spania, a fost un apropiat prieten al lui Nicolae Ceauşescu. Îi unea, în egală măsură, o viziune comună despre rolul predestinat al partidului de avangardă, o capacitate unică de a unelti din umbră, de a-şi anihila adversarii politici. Erau amândoi, spre a relua titlul recenziei lui Jeremy Treglown din Times Literary Supplement (16 ianuarie 2015) la recenta biografie a lui Carrillo datorată lui Paul Preston, monştri ai minciunii. Ambii au cultivat cu imens zel ideea unităţii de monolit a partidului, ambii au pozat în antistalinişti fiind, de fapt, cei mai închistaţi stalinişti.
Postul de radio Pirinaica al PC din Spania a emis ani de zile de la Bucureşti dintr-o clădire din apropierea Muzeului de Istorie a Partidului, în care se afla şi postul de radio Vocea Adevărului al PC din Grecia. La Bucureşti s-a desfăşurat în mare secret, în 1956, o celebră plenară a CC al PC din Spania, unde Carrillo a reuşit să-şi impună dominaţia. A transformat-o pe înflăcărata stalinistă Dolores Ibarruri (La Passionaria) într-o simplă prezenţă simbolică, lipsită de orice putere reală, în fruntea acelei formaţiuni aflate în clandestinitate şi dirijată, din străinătate, de grupul Carrillo.
În timpul Războiului Civil, Carrillo a fost direct implicat în operaţiuni de sângeroase epurări, inclusiv masacrul din 1938 de la Paracuellos del Jarama, lângă Madrid. A făcut parte din cel mai dur nucleu al celei mai inclemente stângi. O stângă totalitară pe care George Orwell a demascat-o exemplar în Omagiu Cataloniei.
Rămâne de cercetat, în arhivele Secţiei internaţionale a CC al PCR, dacă şi în ce măsură Santiago Carrillo a exprimat vreodată cea mai mică rezervă în legătură cu măsurile paranoice ale regimului Ceauşescu. Aparenţele erau ale unei mari admiraţii reciproce, familia Carrillo era anual invitată să-şi petreacă vacanţa de vară la Neptun. Între amicii lui Carrillo de la Bucureşti, unul dintre cei mai influenţi era Valter Roman.
După înfrângerea Republicii, în 1939, Carrillo, împreună cu José Diaz (secretarul general al partidului), cu Enrique Lister şi, desigur, cu Passionaria, s-a aflat în exil în URSS. Diaz s-a sinucis, se pare, în anii războiului. Carrillo a urmat cursurile uneia dintre şcolile Cominternului. A participat la sinistre acţiuni propagandistice menite să-i oblige pe refugiaţii politici spanioli, dintre care mulţi erau de-acum dezamăgiţi de realităţile sovietice, să ridice osanale lui Stalin şi „patriei socialismului biruitor“.
n anii ’60, conducerea PC din Spania s-a aflat la Paris. În 1964, Carrillo i-a eliminat din Biroul Politic pe ereticii Jorge Semprun şi Fernando Claudin. Ulterior, le-a adoptat ideile, prezentându-le drept ale sale. A scăpat de concurentul său Julián Grimau trimiţându-l la moarte sigură în Spania franchistă.
După moartea lui Franco, transfigurat în „eurocomunist“, Carrillo a îmbrăcat veşmintele unui apărător al democraţiei. Nu se poate nega că, în momentul loviturii de stat eşuate din 1981, a dovedit curaj. În mişcarea comunistă internaţională, asemeni leninistului din Balcani, adică lui Ceauşescu, Carrillo a susţinut poziţii de tip naţional-stalinist. Nu a încurajat niciodată democraţia internă în propriul partid, a prigonit „fracţiunile“, dar a condamnat invazia Cehoslovaciei în termeni extrem de vehemenţi, ca şi Ceauşescu în faimosul discurs din 21 august 1968. A existat o diferenţă, aşadar, între leninismul unui Alvaro Cunhal, ultraobedientul lider al Partidului Comunist Portughez, un loialist necondiţionat al liniei moscovite, şi Carrillo, cu ale sale critici la adresa hegemonismului sovietic.
Este limpede că oameni precum Carrillo vedeau succesul taberei republicane în Războiul Civil drept premisa instituirii unei dictaturi de tip bolşevic. Nu a recunoscut acest lucru niciodată, dar e imposibil, dacă eşti onest, să nu fi de acord cu Jeremy Treglown, autorul unei excepţionale cărţi despre politică şi cultură în Spania franchistă (Franco’s Crypt) atunci când scrie: „Dacă republicanii ar fi câştigat Războiul Civil, care ar fi fost şansa ca Santiago Carrillo să nu devină preşedinte?“