Încercări de hermeneutică
Nicolae Şera
Pentru cititorul avizat, familiarizat cu lectura din Nichifor Crainic, N. Steinhardt sau Mircea Eliade, cartea lui Bogdan-Costin Georgescu este un regal. Intitulată sugestiv Încercări de hermeneutică antropologică asupra ritualurilor religios-creştine (Cluj-Napoca: Eikon, 2014), primul gând la începutul lecturii ne duce la Montaigne şi la accepţia dată de acesta din urmă eseului. Complexitatea demersului lui Bogdan-Costin Georgescu este, aşadar, anunţată încă de titlul cărţii sale; autorul însuşi subliniază în primele rânduri din „Cuvânt-înainte“ că metoda folosită este una triadică: filosofie – teologie – antropologie, făcând trimitere directă la ideea de Trinitate. În cele peste trei sute de pagini ale cărţii, Bogdan-Costin Georgescu scrie despre religiozitate (aşa cum este ea manifestă în spiritualitatea creştină) fără a se abate de la imperativele dogmaticii creştine, reuşind totodată să facă generoase deschideri spre alte arii culturale. Putem spune că autorul dezarhivează arhivele culturale creştine pentru a le des-compune, a le analiza şi a le re-compune, a le rearhiva ca o dublă sinteză: mai întâi religia îmbinată cu avatarurile culturii şi, mergând în profunzime, în zona credinţei ca atare, să îmbine sensibilitatea cu raţiunea, concretizate frumos în ceea ce Bogdan-Costin Georgescu numeşte „rugăciunea inimii“, „gândirea structurată nu numai pe aspectul gnoseologic, ci şi pe cel liturgic“.
Structurată pe cinci capitole, cartea începe cu un „Argument“ unde ne este prezentată metodologia cercetării, situată la intersecţia dintre antropologie, filosofie şi teologie, demers susţinut în subteran de antropologia culturală, religiozitatea fiind văzută ca o categorie universală a culturii, o ipostază esenţială a comportamentului uman de pretutindeni şi dintotdeauna. Sub influenţa părintelui Stăniloae, Bogdan-Costin Georgescu caută să descopere religiozitatea în toate domeniile activităţii umane, făcând radiografia „ritualurilor contemporane“, pornind de la fotbal spre economie, trecând prin politică. Cum frumos afirmă şi Mircea Eliade, sacrul nu dispare, el se insinuează profan în toate activităţile umane, resemnificându-le.
Capitolul III al cărţii ne prezintă ritualul liturgic ca moment privilegiat pentru a înţelege jertfa. Venind din interiorul practicii religiei, Bogdan-Costin Georgescu ne prezintă chipul lui Dumnezeu din om ca pe un dat ontologic, subliniind faptul că fiinţa umană este sădită de la începuturi cu predispoziţia fiinţială spre Dumnezeu. „Păcatul nu este altceva decât o formă a lipsei de adecvare ontologică“, afirmă autorul, căci sub „povara desublimării produse de patimi“, chipul lui Dumnezeu se estompează din fiinţa unora. Calea supremă, unică poate, spre izbăvirea de această „carenţă ontologică“ este jertfa lui Hristos, ca fiinţă teandrică; iată cum ajungem noi, oamenii, să înţelegem jertfa în cadrul concret al ritualului liturgic.
Făcând o paralelă cu jertfa din legenda Meşterului Manole, autorul împinge discuţia spre aria mai vastă a antropologiei, arătând că sacrificiul există în toate religiile lumii, de la cele arhaice la cele moderne. Referirile la Petre Ţuţea şi N. Steinhardt sunt bine-venite pentru a întări ideea că jertfa este generatoare de cultură; mai mult, Bogdan-Costin Georgescu înşiră admirabil experienţele de viaţă ale lui Noica, Dumitru Stăniloae, N. Steinhardt, Valeriu Anania, formaţi toţi la „şcoala clandestină a metafizicii la universitatea din subterană“ (p. 73). Culminaţia acestei practici a jertfei e reprezentată prin jertfa hristică; aceasta dobândeşte funcţia supremă ce absoarbe tot sensul devenirii umane, şi anume funcţia mântuitoare: „Evident, atunci şi numai atunci când membrii trupului mistic al lui Hristos îşi asumă această apartenenţă. Comunitatea Bisericii Universale este structurată pe modelul Jertfei Hristice şi implicit al iubirii. Dintre virtuţile teologice aceasta este cea mai mare“ (p. 81-82). Capitolul se încheie firesc cu pagini admirabile despre actul slujirii, văzut deopotrivă ca act social (autorul vorbeşte despre asistenţa socială primară), dar şi ca act cultural.
Capitolul penultim este intitulat „Perspectiva comparativă asupra dimensiunii antropologice a simbolisticii creştine“. Erudiţia autorului ne poartă prin ipostazele omului creştin în succesiunea epocilor de civilizaţie, de la omul antic până la omul globalizării. Un alt prilej pentru Bogdan-Costin Georgescu de a creiona tipuri umane diferenţiate de felul în care datul ontologic al chipului divin originar fiinţei umane se metamorfozează ontologic. De o rară frumuseţe sunt şi paginile dedicate proiecţiilor simbolisticii antropologice creştine în arhitectura ecleziastică europeană. Iată o ilustraţie a acestei dimensiuni: „Pentru creştini, omul întreg este în/întru Biserică; omul care află că există, cum spune Ţuţea. Dar existenţa e dincolo de el. Altminteri, individualizându-se, omul nu ar mai fi nicăieri, ar deveni o cifră ca oricare alta, fără speranţă măcar, ca să vină cineva sau ceva să o numere“ (p. 103). Sau, cum spune autorul mai încolo, „Toată geografia Templului (Bisericii) este, de fapt, anatomia trupului mistic al lui Hristos“ (p. 110); iar „Ritualul liturgic este un act organic al trupului mistic al lui Hristos. Există aşadar o dimensiune antropocentrică a spaţiului liturgic care sugerează tocmai finalitatea, scopul actului anamnetic al serviciului religios: redescoperirea originii sacre a fiinţei umane“ (p. 112).
Autorul propune un vast periplu cultural, pornind în pelerinaj de la creştinismul timpuriu, cu influenţele sale iudaice şi elenistice, la creştinismul medieval şi simbolistica cruciadelor, respectiv cavalerismul creştin; urmează Marea Schismă şi Reforma, originile raţionaliste ale Iluminismului (prilej de reinterpretare raţională a teologiei), apoi filosofia minţii la Wittgenstein, asociată cu simbolistica creştină, pentru a încheia vastul periplu cu postmodernismul şi chipul fiinţei teandrice în faţa provocărilor contemporane.
Ultima parte a cărţii este o sinteză a celor afirmate anterior: autorul reia ideea că religiozitatea este o categorie universală a culturii, punându-se accent mai ales pe liturghie: „Liturghia nu este numai o sumă de gesturi şi atitudini teatrale care reproduc în mod simbolic elemente din viaţa Întemeietorului creştinismului, ea este concertul cosmic prin care individul, regăsind şi asumându-şi chipul lui Dumnezeu din el, redevine persoană, se reintegrează în liturghia cosmică, adică în bunul mers al lucrurilor fireşti“ (p. 289).
Cartea lui Bogdan-Costin Georgescu are o expresivitate deosebită, fiind străbătută de trăire autentică şi credinţă susţinută de harul celui care slujeşte. Prin forţa conceptuală a unor expresii (amintim doar „Hristos ca Arhe-Chip“, analogie cu termenul „arhetip“), autorul dobândeşte validarea în cadrul retoricii filosofico-teologice. Nu în ultimul rând, e demn de menţionat tot panteonul de autori la care Bogdan-Costin Georgescu face referire: cele zece pagini de bibliografie sunt nu numai dovada unui „bon usage“ al surselor/resurselor, dar şi un imbold pentru noi, cititorii, de a revizita multe dintre lecturile esenţiale.