a13

Despre filosofia românească, dar astăzi

Alexander Baumgarten

          Adrian Niţă este un erudit profesor de filosofie, specialist în opera lui Leibniz, care are o preocupare provocatoare pentru mediul nostru cultural, benefică pentru reflecţia de sine a filosofiei româneşti contemporane şi, în acelaşi timp, foarte rară în publicistica noastră culturală: să scrie cronici de filosofie şi reflecţii asupra preocupărilor şi evoluţiei filosofiei româneşti, provocând astfel o conştientizare a unor fenomene cel mai adesea spontane şi oferind posibilitatea unor discuţii obiective în marginea lor. Când îşi adună aceste reflecţii publicate disparat într-un volum – aşa cum este în cazul faţă, cu noua sa carte Filosofie şi literatură: eseuri şi cronici de tranziţie (Bucureşti: Tracus Arte, 2014) –, Adrian Niţă realizează un tablou compozit al filosofiei româneşti, grefat pe substratul problematic al raportului dintre filosofie şi literatură, gândit la rândul său drept un propriu al culturii române. Fie că este vorba doar despre o poartă a filosofiei spre publicul larg, fie că este vorba despre o chestiune de stil, fie că acest raport afectează însuşi conţinutul filosofiei româneşti, avem în eseurile lui Adrian Niţă o imagine foarte vie a ceea ce se petrece actual în peisajul nostru filosofic, precum şi o evaluare continuă şi multiformă a funcţiilor filosofiei în mediul nostru cultural.
Raportul filosofiei cu literatura nu ascunde însă doar aceste aspecte pozitive în eseurile lui Adrian Niţă. El este utilizat şi sub aspectul aparent neutru al unui instrument hermeneutic calibrat pentru a explica succesul de public al operei lui Nae Ionescu: spun „aparent“, pentru că ultima parte a cărţii lui Adrian Niţă dedică un grup întreg de reflecţii operei lui Nae Ionescu în care analiza componentei literare nu este decât un preambul pentru o serie de critici foarte obiective privind erorile de argumentaţie ale filosofului interbelic şi, în general, privind superficialitatea filosofică a mai multor teze năiste. Analiza detaşată, uneori nu lipsită de umor şi har literar, face farmecul unui asemenea grupaj de reflecţii: succesiunea uneori ameţitoare de pasaje precise în care rechizitoriul adresat filosofului interbelic este întrerupt cu eleganţă de judecăţi grăbeşte, în felul ei, intrarea într-un con de arhivă a unei gândiri atât de influente în epoca sa.
Dacă punem faţă în faţă această ultimă parte a cărţii cu întreg restul ei, am putea întrucâtva identifica un profil al interesului de cititor care reflectează al lui Adrian Niţă: scriind cu eleganţă de cronicar despre domenii foarte diferite (de la lucrări de logică modală abia traduse în română până la descrieri de amănunt ale unor lucrări din domenii foarte diferite ale filosofiei româneşti), pe Adrian Niţă pare să îl intereseze selectarea unui tip de gândire critică şi o ordonare sistematică pe specii de cultivare a filosofiei în România, într-o eventuală scară dată de apropierea/depărtarea de stilul şi conţinutul literar. Această organizare de profunzime a cărţii sale este, trebuie să recunoaştem, foarte rodnică, deoarece îl conduce pe autor la un nou nivel, în care el meditează asupra condiţiei faptului de a fi filosof în sensul academic al termenului în România actuală, dominată de criterii academice prost înţelese, dominată de renaşterea formelor fără fond în inventivitatea halucinantă a studioşilor de a falsifica toate criteriile de evaluare a performanţei academice, dar dominată şi de o reflecţie gravă, chiar dacă sporadică, asupra stării de fapt şi a urmărilor ei în raportul asumat matur dintre gândirea filosofică şi societate. În felul acesta, judecându-i pe filosofi şi operele lor, trecând spre inserţia academică a acestora, Adrian Niţă atinge ultimul nivel al cărţii sale printr-o serie de reflecţii asupra mediului social căruia îi poate vorbi filosoful, în meditaţii asupra Legii educaţiei din 2011, asupra crizelor europenităţii actuale şi asupra modului în care filosoful poate intra în dialog cu acestea.
Dacă acesta este într-adevăr punctul central al cărţii, atunci ne putem opri asupra eseului de la pagina 174 („Filosofia, o dramă naţională“), care pare să marcheze întreaga paradigmă a cercului vicios al filosofiei româneşti actuale: restrânsă în predarea ei şi lipsită de mijloacele de a vorbi societăţii, filosofia românească este pusă să asculte vocea insistentă a societăţii care tocmai i-a sustras microfonul. O misiune, dacă nu imposibilă, cel puţin una tragică, pe care filosofia o poate asuma rupând cercul vicios, eventual, printr-o nouă haină literară în care să ia minţile noastre şi, pe rând, să le paralizeze, să le mobilizeze, să le edifice, să le hrănească şi să le fortifice.