a10
Început de sezon
Alex Ciorogar
E lesne de înţeles de ce eforturile unui Moretti sunt privite cu scepticism. Statisticile nu sunt (n-au fost niciodată) de partea literaţilor – cinci ore pe zi pierdem, spun specialiştii, în faţa televizoarelor, ingerând tot soiul de show-uri ori seriale şi, cu toate că durata unui sitting de lectură a scăzut în mod dramatic, de la cele patru-şase ore de acum douăzeci şi cinci de ani la cele una-două ore de azi, odată cu influenţa covârşitoare a noilor medii digitale, odată cu rolul decisiv pe care cultura populară îl joacă azi şi, nu în ultimul rând, odată cu renaşterea tradiţiei orale, proza scurtă pare a fi, tehnic vorbind, forma textuală cea mai eficient adaptată vitezei contemporaneităţii. Lucrurile n-au fost însă dintotdeauna aşa, ba chiar dimpotrivă.
Ideologic vorbind, proza scurtă a servit literatura română în timpuri diferite, în moduri diferite: fie că trebuie să atragem atenţia asupra liniştii din perioada interbelică, fie că trebuie să facem referire la caracterul programatic ataşat perioadei optzeciste, gramatica dictată de complexele unei culturi minore a alimentat o logică a naţionalismului, un limbaj susţinut şi generat de nevoia construirii unei Literaturi autohtone. Din fericire, realismul prozei noastre scurte contemporane atestă atât eliberarea, cât şi reorientarea genului înspre alţi parametri determinanţi, dintre care aş reţine doar elementul comercial. Atunci când scriitorii noştri s-au decis să transcrie senzaţii, întâmplări ori amintiri ce până nu demult constituiau subiecte tabu, ei începeau să investigheze, fără menajamente, vieţile şi problemele lor cotidiene. Asta pe de o parte. Pe de alta, schimbarea la faţă a prozei este şi rezultatul concurenţei pe care literatura o întreţinuse, imediat după revoluţie, cu directeţea genurilor biografice (memorii, jurnale, confesiuni). Ba mai mult, proza scurtă a învăţat câte ceva şi de la genurile senzaţionaliste, ce-i drept, fără tradiţie la noi. Sigur, la toate acestea se adaugă aportul nestăvilit al literaturii nord-americane, un spaţiu în care glosarea pe marginea filmelor hollywoodiene sau a hiturilor MTV nu mai constituie, de ceva vreme, o noutate. Chiar şi aşa, realismul prozei scurte contemporane trebuie înţeles, înainte de toate, ca un fenomen reflex.
Profund îndatorat unei generaţii literare americane cunoscute şi sub numele de Me Decade (1970-’80), Marius Chivu a împrumutat ceva din fascinaţia şi accesibilitatea unui Raymond Carver (chiar dacă acesta nu e neapărat asociat decadei respective), însă, spre deosebire de colegii săi într-ale prozei scurte (triada Lungu-Lăzărescu-Teodorovici), scriitorul pare mai puţin interesat de problemele tranziţiei, preferând să-şi focalizeze atenţia asupra transformărilor interioare. Cu toate acestea, nonconformismul cronicarului Dilemei vechi pare să confirme un tipar. De la antologiile editate la alterarea traseului academic, de la publicarea jurnalului de călătorie la tipărirea volumului de interviuri, de la traducerile sale la editorialele revistei Elle, de la emisiunile culturale până la debutul premiat în poezie, cariera criticului pare a sfida, cu bună ştiinţă, toate aşteptările lumii literare româneşti, trădând, totodată, o filosofie pragmatistă în legea şi spiritul aceleiaşi culturi americane.
Nici nu e de mirare că Sfîrşit de sezon (Iaşi: Polirom, 2014) a beneficiat de un program de marketing cultural pe măsură. Lansat în sezonul de iarnă, în preajma sărbătorilor şi acompaniat de lecturi audio-video (mai mult sau mai puţin caraghioase), volumul de povestiri a devenit peste noapte cadoul perfect, motiv pentru care sunt convins că cititorii, şi nu criticii sunt cei care vor decide soarta volumului. Anticipând experienţa lecturii şi dovedind, în acelaşi timp, perspicacitate cu privire la diversitatea publicului său (scrie atât pentru tineri, cât şi pentru cei mai puţini tineri; scrie, e clar, pentru bărbaţi, dar mai ales pentru femei; şi, în sfârşit, scrie pentru specialişti, dar şi, mai important, pentru el însuşi), Marius Chivu face figura unui regizor bazinian, montând cu multă migală nu scene, cum s-ar crede, ci mai degrabă secvenţe. Insist asupra etichetei, fiindcă, modificând modul în care ne raportăm la scriitori (şi implicit modul în care ei înşişi se percep), Chivu, Schiop, Sociu & alţii ar putea fi responsabili de nuanţarea paradigmei noastre artistice actuale.
De pildă, scriitorul nu mai e determinat de împlinirea unei chemări lăuntrice, ci de construirea unei profesii, schimbare ce poate fi înţeleasă ca una dintre consecinţele directe ale instituţionalizării domeniului (vezi bursele de creaţie, masteratele de creative-writing şi altele). Cu toate că tampoane care-l protejează ori aureolează pe scriitor încă există (editurile, revistele ori mediile universitare), lucrurile nu mai sunt cu siguranţă la fel şi toată lumea ştie că, la fel ca muzicienii ori plasticienii, nici scriitorii nu pot – vorba aceea – trăi din asta, mai ales în România. Dincolo de vulgarizare, adevărul e că Marius Chivu e nu doar un scriitor inteligent ori un critic rafinat, ci şi un foarte bun PR, un manager literar extrem de inspirat. Pe scurt, aş zice că în loc să scrii 1000 de pagini e mai bine să vinzi 1000 de exemplare, că e mai bine să fii flexibil decât virtuos, că e mai relevant, ne place sau nu, să fii autorul unui bestseller decât deţinătorul unui premiu al USR.
Iată o parte a motivelor pentru care Marius Chivu ne oferă, odată cu acest volum de povestiri, nu un simplu produs, ci un adevărat portal către noi experienţe, noi posibilităţi de existenţă, motive care justifică, în acelaşi timp, eforturile de construcţie a atmosferei din jurul cărţii. Tentat de îndrăzneala poveştilor ori ispitit de titlul insinuant, ai declara, fără a sta prea mult pe gânduri, că fiecare povestire e gândită aşa fel încât să şocheze prin surprinderea unui moment decisiv din viaţa unui personaj, însă ai face o greşeală, fiindcă asta e, în fond, una dintre condiţiile de bază ale genului. Despre ce este vorba? Un om care, folosindu-se de bunăvoinţa unei cunoştinţe, e primit cu grabă şi complicitate la doctor pentru o oarecare problemă. Un arhitect cu conştiinţa încărcată care îşi revizitează stângaci bunica de la ţară. E vorba şi despre tensiunile mute ale oricărei relaţii sau despre o casă părintească transformată cu timpul în azil de bătrâni. Un deces – o simplă inconvenienţă în autobuz. O petrecere cu oameni mari şi mici. O aventură eşuată, o escapadă în Vama Veche soldată cu un jaf brutal. Realizarea că timpul n-a fost la fel de blând cu ceilalţi. Reflecţia şi depresia din urma unei despărţiri. Începutul unei scurte prietenii. Un chit-chat pe plajă, o încercare de a ţine pasul cu cei mai tineri.
Ce-a vrut să spună autorul? Că, dincolo de suprafeţe, ceea ce contează cu adevărat e modul în care facem lucrurile şi, mai important, modul în care alegem (conştienţi sau nu) să le executăm, că proiectarea diferitelor stiluri de existenţă compuse din tot soiul de maniere ori gesturi aparent nesemnificative („se lăsă pe spate potrivindu-şi capul în locul dintre tetieră şi portieră“) nu sărăceşte în niciun fel dimensiunea morală a fiinţei umane şi nici capacitatea prozei de a reda modele de conduită (chiar dacă nu întotdeauna exemplare). Susţinută de transcrierea unei atitudini degajate ori a unei voci similare în contexte diferite, impresia, oricât de puternică, că protagonistul e mereu acelaşi nu diminuează valoarea prozelor, fondată, paradoxal, atât pe tensiunea unei tehnici a aglomerării detaliilor, cât şi pe acurateţea verbelor şi a timpurilor ori pe simplitatea tăieturii frazelor. Singur printre toate numele noi ale literaturii noastre, Marius Chivu este mai mult decât un povestitor talentat, e şi un remarcabil stilist. Să ne imaginăm că peste o sută de ani cineva ar vrea să-şi facă o idee despre omul de azi. Acela n-ar trebui decât să deschidă volumul şi s-arunce o privire peste întâmplările relatate în acest Sfîrşit de sezon.