a9
Oameni din Chişinău
George Neagoe
Probabil că prima reacţie a cititorului în faţa culegerii de proze scurte semnate de Grigore Chiper (Nisipul de sub picioare, Ed. Tracus Arte, 2014) este incertitudinea valorică. Textele sunt scrise corect, ca o vărsare molcomă a Nistrului în Marea Neagră. Le lipseşte însă conflictul. Există câteva indicii asupra meşteşugului literar, totuşi nu întâlnim niciun personaj simpatic sau dezagreabil măcar. Problema în a discerne punctele forte ale cărţii decurge din faptul că autorul încalcă, fără a lăsa la vedere această măiestrie, regulile arhicunoscute ale genului. Accentul nu cade asupra fluxului narativ, asupra senzaţionalului/adevărului/minciunii/straniului ca în povestire, specie în care oricine e nevoit să împărtăşească perspectiva celui care relatează.
Numai că, aşa cum am semnalat, Grigore Chiper se dezinteresează atât de evenimente, cât şi de înşiruirea lor. Totul pare o consemnare aproape inginerească de stereotipuri. Chişinăul din Nisipul de sub picioare seamănă cu un ecran pe care sunt proiectate imaginile oferite de diverse camere de filmat. Boala, osteneala, întreruperea curentului şi a apei calde, plimbările, conversaţiile moarte, alergătura cotidiană au rosturi asupra cărora nimeni nu se opreşte. Agitaţia intervine când cineva nu este vizat direct de acţiunile repetitive. Aşa păţeşte proprietarul unui apartament, tracasat de insistenţa unei comunităţi religioase de a o căuta pe cumnată, de a-i transmite instrucţiuni şi de a-i cere raportul asupra prozelitismului. Rezultă, printr-o deplasare subtilă, incompatibilitatea între toleranţă (libertatea de alegere a confesiunii) şi caracterul de tolerat, adică de asediat în propriul domiciliu: „Sună telefonul. Nu ştii să te grăbeşti să ridici receptorul sau nu?“ (O zi de muncă, p. 111).
Starea de supraveghere – de asediu mai degrabă – determină şi ţinerea în frâu a gândurilor. Ochii se aţintesc asupra universului exterior şi, în special, a surselor de deconectare. De pildă, idila incipientă între universitarul anonim din Chişinău şi una dintre studente, Anda, rămâne o promisiune amânată, fiindcă nu descoperim dacă tânăra îi va fi restituit pretextul întâlnirii lor, respectiv volumul lui Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile: „– Acum chiar ai să-mi fii datoare, zic. Dar observ că umorul meu e cam lax sau ambiguu şi atunci o întorc destul de stângaci: îmi rămâi datoare, va trebui să-mi întorci cartea“ (Câţiva paşi pe Champs-Elysées, p. 15). Posibila relaţie se consumă după o vizită a bărbatului la spital, unde se afla internată posibila parteneră. Nimic nu este întâmplător, în sensul că ar afecta comunitatea sau psihologiile individuale, pentru că, spre deosebire de nuvelă, nu întâlnim niciodată un protagonist, un (anti)erou marcat iremediabil de contactul cu realitatea obiectivă sau de propria patologie.
Aşadar, nu putem vorbi despre chestiuni anodine, pentru că ar implica prezenţa unui personaj principal, a cărui conştiinţă lucidă să fie agresată. Rutina din Nisipul de sub picioare are aspectul unui cotidian acceptat fără nicio reticenţă. De aici şi absenţa interogaţiilor şi, în consecinţă, ruleta mecanicistă în care sunt prinşi oamenii din Chişinău. În centrul cărţii ar sta timpul, cu varianta sa mai potolită: mişcarea. Viaţa trece în ritmul succesiunii troleibuzelor care aglomerează capitala Republicii Moldova. Nimeni nu aleargă după aceste mijloace de locomoţie, pentru că, ne face discret cu ochiul scriitorul, după transportul public şi după femei nu se aleargă niciodată. În opinia mea, această serie de proze recuperează dimensiunea monotonă din Ecleziast:
Troleibuzul nu mă lasă prea mult să aştept (ce fericire!). Înghesuiala amestecată cu moină, timpul închis, posomorât, îmi strecoară în suflet şi o stare inevitabilă de acreală şi de lehamite. Până la urmă reuşesc să mă urc pe scara troleului. Nu e bine să întârzii. E un principiu pe care eşti nevoit să-l plăteşti de zi cu zi în valuta forte a nervilor.
Ridic capul şi privirea îmi cade pe faţa unei domnişoare aflate mai sus, evident mai bine plasată. Prima impresie, dovedindu-se falsă, este că e înaltă. Are un gât lung şi o ţinută dreaptă. La doar prima staţie când am avansat puţin în salon am observat că nu e înaltă chiar deloc. Poartă un demiu şi se întreţine cu o prietenă sau cu o cunoscută. Din câte observ, e cea mai frumoasă din tot troleibuzul, de aceea o botez „miss troleu“ sau poate „miss a troleului“. Văd că se agită o clipă, motiv de a mă gândi că într-o clipă-două poate dispărea pentru totdeauna în neantul urban. Ceea ce se şi întâmplă. Când coboară, îi remarc un cusur: are picioare prea subţiri pentru coapsele ei. Uşile se închid, ea rămâne undeva în urmă. În fond, o scenă atât de uzată de filmele melodramatice. (La încărcat bagaje, p. 23-24)
Aici s-ar putea să găsim o probă de vocaţie literară. E timp pentru orice, însă niciodată nu e timpul oportun, deoarece, paradoxal, deja e prea târziu. Ceasul bun şi cel rău sunt două ficţiuni urzite de conştiinţă. Nimic nu-l scoate pe cetăţean din apele sale, pentru că s-a născut într-o vreme ieşită din ţâţâni, pe care nu va fi capabil să o influenţeze. Lucrurile sunt sucite pe toate părţile, nu dintr-o nevoie compulsivă, lipsită de finalitate, ci din dorinţa de a le accepta în noima lor. Până la urmă, tetraedrul are patru feţe, şi totuşi îşi conservă identitatea oricum l-am răsturna. În secvenţele citate, trei lucruri se remarcă. Întâi, succesiunea regulată a maşinilor şi bucuria apropierii rapide a obiectivului imediat. Apoi, ar fi relaţia de putere între femeie şi bărbat, indusă prin menţionarea decalajului de nivel între privitor şi persoana care îl acaparează. Şi, nu în ultimul rând, s-ar spune că îndepărtarea de călătoarea admirată nu provoacă regrete sentimentale, ci respectă legea compensaţiei, anume câştiguri neaşteptate, pierderi inevitabile. O stare similară, ca şi cum obiectele tind să-şi menţină inerţia, îl încearcă pe unul dintre povestitori, când zăreşte o femeie singură pe o bancă: „Aveam o mie de variante cum să mă apropii de ea, ce să-i spun. Care era cea mai reuşită? Poate cea mai banală. În fond, ce pierdem şi ce câştigăm? E ca şi cum ai trece pe lângă o uşă în care trebuie să baţi neapărat“ (Nisipul de sub picioare, p. 99).
Aş insista asupra aspectului firesc al trecerii şi al semnificaţiilor atribuite. Nimic nu este absolutizat. Explicaţia s-ar afla în detaliul că lumea îşi lasă traiul controlat de clişee. Dominaţia limbajelor se resimte pretutindeni, ca şi cum omul, deposedat de voinţă şi de reprezentare, ar fi exclusiv rezultatul pop-art-ului. Civilizaţia se autoreproduce şi generează tipare cognitive. Sugerează această interpretare prezenţa constantă a lui Eminescu, ale cărui versuri din Melancolie („şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură“) funcţionează la nivel subliminal. În Febră, discuţia în cuplu este iscată de o ştire naturistă dintr-o revistă de popularizare: Tainele sănătăţii. Cu acelaşi articol se închide bucata, după ce soţul trecuse printr-un şir agitat de peripeţii, pe care nu le disecă: „Din ultimul număr veţi afla ce înseamnă apa vie şi apa moartă“ (p. 42).
Senzaţia lăsată de lectură e că prozatorul ar fi avut capacitatea să lărgească spirala narativă la nesfârşit, întrucât factorul care a declanşat şi a blocat proza aparţine, culmea, staticului. Dezvoltarea epică reprezintă o tehnică înşelătoare, pe care Grigore Chiper o întreţine la foc mărunt. Comunicarea mediată se dovedeşte copilul încremenit al societăţii vitezei, unde accentul nu mai cade asupra individului, ci asupra jocurilor mentale.
Cu asemenea procedee lucrate în tihnă şi ferindu-se de exagerări, Nisipul de sub picioare e o culegere asupra căreia s-ar cuveni să insistăm, fiind o probă de maturitate estetică şi de controlare a cărării textului.