a6

Poeme de Emilia Faur

Am cules via şi-am tescuit al
naibii şurub sărea pe panta curţii şi nici greutatea din burtă nu ajunge
şi-am apăsat cu sete
cu sete şi nerv
am urcat apoi treptele am privit înapoi şi-am zis cu drag
mustul cât e vin s-o face şi noi ne-om mulţumi cu sticla de clădiri cu mari ciorchini de
plictis ne-om înmulţi
ca ouăle sub curul găinii şi-om fi câinele rău dresat care le sparge
şi amurgul o să cadă peste lanul de grâu şi-aşa s-o coace toamna
sub curul nostru
alb şi fraged şi zău că eu
eu o să mă mir de ploaie acolo în staţie cu neonul ca o aureolă a micului meu secol de
table şi teamă
a micului meu secol de prunc gol care urlă în poemul lui Ginsberg
doar că-i blond şi desculţ şi simpatic ca o ţigancă ştegându-şi mucii
mica mea Mouchette am să-i zic şi-am să şterg la rândul meu nasul şi-am să laud
ploaia şi-am să-i zic ploaie de dinţi deia de lapte ca acasă pe trepte
Cioară cioară eu dau un dinte de lapte tu dă unul de fier am să cânt
şi-am să plec mai departe şi-am să culeg via
am să tescuiesc vinul am să număr viespile
am să sap cu oala în butoi
am să văd lanul de grâu tăiat de jumătate
am să-l laud până-i iau pielea.

***

Tăcerea din troleu privirea tuturor îndreptată dincolo de geam şi aşteptarea
nevoia de apropiere calmul respiraţiei şi aburul
mă gândesc la un staul la o casă săpată sub pământ la umezeală confort şi neatenţie
la iluzia unui câmp de maci fiecare rotindu-şi gâtul mai jos de soare în atracţia spre
pământ şi mijloace de tulpini
în toată orbirea asta
lumina infiltrându-se printre degete şi urechile şi ochii sub vălul de umbre
secolul meu mic secol al omului sobol lovindu-se ameţit de pereţii calzi scormonind
cu şi mai multă râvnă până când dorinţa rămâne ea singură până când şi ea se face
pulbere se face nisip fin şi curge şi scapă şi pierde tot

mai puţin credinţa în lovitura de par în moalele capului căci Loviţi-mă, va spune
Loviţi să vedem ce va rămâne! va spune
faceţi gaura de pământ în gaura de pământ.

***

Nu mă puteam gândi la nimic şi doar atât
să stai să priveşti atacul picurilor de ploaie asupra copacilor
buchetul de victime
răzvrătirea
ascuţit frunzele taie aerul cum se înfig ca nişte ace în perdeaua asta albă
ca fluturii ăia de plastic pe care-i atârni în fereastră sau în mijlocul ghiveciului
şi totul cade în lumina aia galbenă şi-n aerul tare şi ca după orice război totul se lasă
cu o tăcere a maşinilor izbind bălţile
eu aşa mi-aş imagina începutul
am continuat să caut pe net o muzică pe post de soundtrack şi nimic
totul e de la sine înţeles cum s-ar zice
noi mergem pe sub pământ
noi gustăm aerul sărat
noi nu mai facem faţă culorii decât dacă e un postcard şi nu invers
noi nu putem să-adăugăm nimic
totul e de la sine înţeles cum s-ar zice
cu tăcerea maşinilor izbind bălţile
nu mă puteam gândi la nimic
şi aş fi vrut să urlu.

***

Am urcat la belvedere şi-am aşteptat să se ridice ceaţa de pe oraş să înghită ceaţa oraşul
în lumina chimică de sfârşit de octombrie m-am gândit la un soi de otravă dulce
la micul meu secol alunecând peste cioturile de grâu
la foşnetul apelor la foşnetul frunzelor
la copertina de smoală de sub pod o eşarfă de fibră sticloasă
la scaunul întors în mijlocul râului la adierea pungilor de nailon în adierea apei
şi mi-am zis că mi-ar fi plăcut să fii aici să pui capăt nebuniei
să-mi întorc ochii spre luciul obrajilor spre venele gâtului
să te întorci şi să mă sperii
şi-aş fi ştiut că e o formă şi asta de uitare a agoniei
şi iată că tocmai gândindu-mă la asta ceva începe să se strângă ceva începe să dea pe dinafară
şi aprind ţigara
şi mă uit în rotocolul de fum şi mă gândesc la hornul cald al caselor la radiatoare şi
elice încălzindu-ne picioarele pe când trecem grăbiţi pe trotuar la ferestrele adăpostite
de căldură şi lumina difuză din restaurante dar apoi îmi sar în ochi
manechinele cu zâmbetul ăla sloios şi lugubru şi tandru
pentru că ochii mei pot discerne dar nu pot separa
şi te-aş fi luat acum de mână şi-aş fi zis hai să
fugim şi m-ar fi năpădit plictisul şi-aş fi întrebat
unde?!
dar n-aş fi zis-o cu voce tare şi-aş fi zâmbit şi n-ai fi ghicit şi-am fi rămas aici încă
ceva vreme uitându-mă în obrazul tău la gâtul tău la mâinile tale
la singurătatea zgomotoasă a organelor tale totuna cu singurătatea ta
(premisă pentru un nou dezastru)
şi-n capul meu s-ar fi făcut linişte şi mi-ar rămâne doar meteahna de-a constata.

***

Şi deodată te trezeşti singur
şi mila ţi-o împarţi cu câinele
romantismul se duce dracu’ un pahar ciobit printre dinţi
şi zici rugăciunea de toate zilele, zici
doamne scurtează noaptea şi ziua
dă-ne nouă ultimul ciob să ne zgârie limba să mai simţim şi noi ceva.