a11

Sentimentul american al României

Marta Petreu 

          Autorul, Robert D. Kaplan, cunoaşte Europa de Est din experienţa proprie, şi anume din anul 1971, de pe vremea Războiului Rece, iar România din 1973, deci de pe vremea Ceauşescu. Mînat de un impuls subit, a revenit aici, dinspre Israel, în 1981, iar de data asta a vizitat-o cu o privire avizată, căci între timp se documentase asupra istoriei politice a zonei; iar această vizită, în care a făcut cunoştinţă cu cenuşiul înfrigurat al lumii noastre şi cu paloarea de puşcăriaşi a locuitorilor („Erau aşa de palizi, că păreau să nu fi văzut vreodată lumina soarelui“, p. 40), l-a fixat la problema românească. În mintea autorului, România de pe vremea vechiului regim, pe care a vizitat-o de mai multe ori în anii 1980, a rămas, semnificativ, o „ţară distrusă şi aproape uitată“ (p. 42). Iar Robert D. Kaplan a scris despre ţara noastră lucruri atît de adevărate şi inconfortabile (printre altele, a comparat megaproiectele lui Ceauşescu cu acela al lui Hitler, vezi p. 43), încît a devenit, din 1984 şi pînă la cădererea socialismului real românesc, persona non grata.
S-a întors aici după căderea regimului socialismului real, a vizitat de mai multe ori ţara toată, şi-a făcut aici cunoştinţe şi prieteni; şi, tot observînd pe viu problemele României şi studiind despre ea şi despre zona europeană în care este geopolitic plasată – căci, afirmă el, „ca să poţi observa lumea trebuie să citeşti serios vreme de decenii în domeniile istoriei, filosofiei şi ştiinţelor politice“ (p. 45) –, a ajuns expert american în problemele româneşti. În umbra Europei (subintitulată: Două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea, Traducere din engleză de Constantin Ardeleanu şi Oana Celia Gheorghiu, Bucureşti: Humanitas, 2016), nu prima carte despre România a lui Robert D. Kaplan, este rodul acestei specializări. O „specializare“ nu lipsită de afectivitate faţă de obiectul ei, de altfel, fapt care se vede imediat la lectura cărţii; căci autorul împleteşte în frazele lui prezentarea ţării, propriile lui convingeri şi atitudini de viaţă şi, în al treilea rînd, atitudinea lui plină de comprehensiune faţă de lumea noastră.
Pentru noi, avizi să aflăm părerile celorlalţi despre noi – o, veşnicele noastre complexe de inferioritate, de popor nerecunoscut universal; folosesc termenul de recunoaştere/ nerecunoaştere în sensul pe care l-a dat Hegel, în Fenomenologia spiritului – cartea ziaristului american e ca uleiul pe rană. Expertul american în problemele româneşti a studiat cultura noastră, ne ştie istoria şi ne-a străbătut geografia, din Otopeni pînă-n Maramureş. El socoteşte România o ţară de graniţă, amestec de latinitate şi biserică ortodoxă, cu un trecut de durere, cu moravurile contaminate (din cauza trecutului) de bizantinism; şi cu o cultură originală. Din tot ce este şi are ţara noastră, lui Kaplan îi plac: bisericile, inclusiv cele de lemn din Maramureş, şi muzica bisericească ortodoxă: „muzica religioasă cea mai înălţătoare şi mai tulburătoare pe care o cunosc“ (p. 132); e o mărturisire care m-a făcut să mă întreb dacă vreunul dintre oamenii cu care s-a întîlnit aici a avut sau nu buna idee de a-i dărui Oratoriul bizantin de Crăciun al lui Paul Constantinescu… Aşa că nu am exagerat în titlu, identificînd un sentiment american, individual, al românităţii.
Robert Kaplan îşi dă seama de multele noastre probleme interne, de corupţie, de bizantinismul nostru (care, să nu ne facem iluzii, s-a extins pecinginos din România Mică şi în Transilvania; nu ştiu cum se face că trăsăturile negative se autodifuzează mai uşor şi repede decît acelea bune şi lăudabile). Ca problemă de politică externă, autorul consideră că învecinarea noastră cu Imperiul Rusesc este o realitate pe care nu trebuie s-o scăpăm din vedere nici o clipă, căci Europa este fragilă, iar America – departe. Nu ştiu traduce informaţiile lui în acte de politică internă şi externă, dar presupun, în mod optimist, că specialiştii ştiu.
Comprehensivă cu ambiguităţile noastre înnăscute şi perpetuate, cartea este frumoasă. O recomandă pentru lectură şi tonul mărturisitor al autorului.