a13

Interogarea despre lume

Adrian Lesenciuc

           Fără constrângeri, scriitorul palpează diferit lumea şi îmbogăţeşte, prin percepţia sa nuanţată, matricea lingvistică, limba comunităţii sale. Literatura cartografiază acolo unde ştiinţele nu reuşesc să pătrundă, îmbogăţind atât percepţia realităţii, cât şi autoidentificările cititorilor, legăturile lor identitare cu valori, comunităţi şi spaţii. Identitatea multiplă, dar puternic ancorată în fiecare cerc al apartenenţei asumate, îi transformă pe cititori din subiecţii pasivi ai unui proces educativ clasic în actorii propriei lor deveniri. În ciuda numeroaselor aşa-zise reforme, bulversând mai degrabă decât ordonând, şcoala românească nu a reuşit să se îndepărteze de pericolul pe care îl sesiza cu decenii în urmă Karl Popper: să dea elevilor răspunsuri la întrebări pe care niciodată nu şi le pun şi să nu dea niciodată răspunsuri la întrebările care îi frământă. Şcoala nu trebuie să cultive împachetarea răspunsurilor despre orice în baza proiecţiei unui trunchi comun în cunoaştere. Azi accesul la cunoaştere e aproape nelimitat. O şcoală care furnizează cunoştinţe nu oferă de fapt nimic. Elevul are nevoie de altceva. El are nevoie de un ghid prin hăţişurile cunoaşterii, de cineva care să îi îndrume paşii spre lectură în sălile tot mai ocolite ale bibliotecilor şcolare şi în oceanul, fără relief axiologic, numit Internet. Pe de o parte, profesorii, alfabetizaţi în limitele unei modernităţi suficiente sieşi, condamnă plonjarea în apele necunoscute ale noilor media. Elevii sunt deja „alfabetizaţi“ în această nouă lume, dar rătăcesc fără îndrumare. Ce înseamnă că elevul are nevoie de îndrumare? Are nevoie ca şcoala să nu îi ofere răspunsuri prefabricate, de multe ori inutile, în orice caz în baza unei proiecţii curriculare care ţine de conţinuturi neadaptate de zeci de ani, poate chiar de peste un veac (în programele de matematică, de fizică, de geografie, de biologie). Oare aici să fi stagnat totul în ultima perioadă? Elevul are nevoie de un profesor care să îl dezveţe să acumuleze cunoaştere împachetată pe care să o reproducă doar la examene, are nevoie de un îndrumător în propria lui interogare despre lume. Şcoala ar trebui să cultive interogarea, mirarea, nu răspunsurile, scurtcircuitarea traseelor de gândire. O şcoală nu se poate face cu prefabricate. Aici intervine rolul literaturii, pentru acei elevi (puţini!) care au înţeles că trebuie să se întrebe şi să se mire, nu să depună în memoria de scurtă durată pachete de cunoştinţe. Cu lumina slabă a proiectării de întrebări pe pereţii întunecaţi ai neexploratului, elevul devine un om legat voluntar şi trainic de valori, comunităţi şi spaţii. Ce speranţe sunt în şcoala românească? Nu prea mari când cel care proiectează paşii certificării de formatori îl invocă pe Kant şi îi întreabă pe viitorii directori, de pildă, „Măgarul întotdeauna are..?“, variante de răspuns: „A. grajd; B. potcoave; C. harnaşament; D. copite; C. coamă“ (a se vedea proaspătul examen naţional din 12 octombrie a.c. pentru directorii din învăţământul preuniversitar). Poate doar un Marius Chicoş Rostogan al zilelor noastre, ştiind că măgarul are copite, n-o să mai zică: „Că-z eu ce vă spun în toate zilele, măgarilor! şi vă muştruluiesc cu aceea dragoste, cu acel devotământ ca un adevărat părinte pântru copiii lui m’rog! ca să scot şi din voi, oameni… şi voi n-ascultaţi!“. Dar nici n-o să mai poată, muştruluind elevii cu aceeaşi presupusă dragoste, să scoată din ei oameni.