a18

Interbelicul românesc

Marta Petreu 

O carte interesantă despre perioada interbelică din România, Limitele meritocraţiei într-o societate agrară (cu subtitlul: „Şomajul intelectual şi radicalizarea politică a tineretului în România interbelică“) a publicat Dragoş Sdrobiş (Polirom, 2015). Plecînd dinspre învăţămînt, autorul cercetează o felie din istoria României interbelice. Cartea este structurată pe trei părţi, cea mediană, dedicată învăţămîntului, fiind cea mai bine realizată. M-a deconcertat însă concluzia ei: observînd dezvoltarea explozivă a învăţămîntului în perioada interbelică şi faptul că nu toţi absolvenţii de studii superioare şi-au găsit de lucru, astfel încît mulţi erau şomeri şi mulţi şomeri erau absolvenţi de studii superioare, autorul trage concluzia că „educaţia se transformă în sursă a disoluţiei sociale“ (p. 185), astfel încît, spune autorul, „după 1934 statul şi tineretul se despart definitiv în lupta pentru controlul societăţii“, iar în următorii 4 ani, regele Carol şi mişcarea legionară au concurat pentru acapararea tineretului. Se ridică următoarele întrebări: numai în România au existat mişcări politice revoluţionar-extremiste şi pro-totalitare care să fi fost alimentate de supraproducţia de absolvenţi? În perioada interbelică, a fost cumva România o insulă, perfect izolată politic, într-un ocean, încît evoluţia politică din celelalte state să n-o fi influenţat deloc? Dacă da, atunci am putea stabili, probabil, că „disoluţia socială“ din România interbelică a fost efectul creşterii numărului de şcolarizaţi. Nu cumva creşterea mişcării legionare a fost urmarea faptului că mişcările revoluţionare, mai ales acelea extremist-naţionaliste, născute imediat după Primul Război Mondial, s-au umflat peste tot în Europa interbelică? Fără modelul celei „de-a doua Europe“, revoluţionare şi prototalitare, este greu de crezut că societatea românească ar fi luat-o razna de una singură şi în mod spontan, ori că ar fi devenit legionară numai pentru că avea mai mulţi absolvenţi de studii superioare şi mai mulţi şomeri intelectuali decît înainte, cred eu.
E tulburător pentru un adept al luminismului educaţional, cum sînt eu, să citească o sugestie atît de puternică, cum că educaţia duce la disoluţie socială, şi să nu găsească înregistrat în cartea lui Dragos Sdrobiş nici un rezultat favorabil pentru România al faptului că, după 1918, a avut tot mai mulţi studenţi şi absolvenţi. Nici măcar cultura creată de aceşti absolvenţi – atunci, în interbelic; după aceea, pentru cei care au mai putut crea ceva după instalarea totalitarismului comunist – nu e o valoare? Dar absolvenţii de universitate care şi-au găsit loc de muncă, ei de ce au cotit-o spre mişcările revoluţionar-prototalitare? Şi aşa mai departe… Şi aşa mai departe.
vLucrarea lui Dragoş Sdrobiş este extrem de incitantă şi are multe merite în descifrarea mecanismelor după care a funcţionat interbelicul românesc. Mai multe decît imperfecţiunile, fireşte, iar faptul că stîrneşte întrebări noi este un merit. Însăşi formularea problemei este un merit, de fapt. Cartea promite un viitor cercetător interesant şi dezinhibat. Tocmai de aceea îi semnalez, succint, cîteva erori. Unele sînt punctuale – de felul celor pe care nefilologii le săvîrşesc cu conşiinţa curată, dar tot erori sînt: G. Călinescu se scrie întotdeauna aşa cum s-a semnat el: G., nu George… În timp ce la Camil Petrescu e obligatoriu să-i scriem totdeauna numele întreg, fie şi numai pentru faptul că mai avem alţi Petreşti, Cezar, de exemplu –, sau survin din neatenta şi grăbita formulare. Altele (de felul: „Cuvîntul, înfiinţat de Nae Ionescu în mai 1926 cu sprijinul lui Pamfil Şeicaru“, p. 51; sau descrierea traiectoriei lui Eliade) nu mai sînt punctuale. În general paginile despre generaţia ’27 sînt fragile, autorul are dificultăţi în stăpînirea problemei. S-ar fi aflat într-un cîştig mai fără riscuri să cerceteze pur şi simplu tema principală, învăţămîntul, conştient că aceasta reprezintă numai un palier al unui întreg istoric cu mai multe nivele şi conexiuni, şi să compare, cum face adesea, situaţia şcolarizării de la noi cu aceea din alte ţări. La bibliografie, m-a flatat prezenţa cărţilor mele. Şi m-a neliniştit că autorul, la repezeală, dă drept consultată colecţia ziarului Cuvîntul din anii 1934-1938…
În ansamblu, însă, avem o carte interesantă şi un autor cît se poate de promiţător.