a1

Esterházy Péter
(1950–2016)

Intraductibila tăcere  

Marius Tabacu

„Să fim serioşi. Se pare că, într-adevăr,
aceasta e cea mai bună lume dintre lumile posibile.
Odihni-m-aş în pace.“
Esterházy Péter

          „Am să rescriu totul, mult mai precis.“ – sunt cuvintele cu care se sfîrşeşte cartea cu paginile în chenare negre Verbele auxiliare ale inimii. Iar acum noi nu avem decît să aşteptăm – mult şi bine – împlinirea acestei ameninţări. Rescrierea operei lui Esterházy Péter a încetat. Ea nu se mai poate împlini decît în re-citire. Ceea ce, dată fiind polifonia ei profundă, poate deveni o veşnică re-creare – în ambele sensuri, care-l definesc deopotrivă pe autor: un demiurg zîmbitor, gata oricînd să facă haz de necazuri ştiute de toată lumea, dar numai de el scrise. Fiindcă Esterházy Péter a fost în stare să formuleze cele mai complicate lucruri cu o simplitate care ne-a făcut pe toţi invidioşi pentru că nu le-am zis noi primii.
A răzbit pe culmile literaturii desţelenind scrisul de toate poverile depuse de-a lungul timpului de înaintaşii lui – clasici maghiari şi universali deopotrivă. De toţi cei pe care i-a citit şi citat întotdeauna. Sunt convins că stilul lui „modern“ va rămîne pururi ca atare – nu cred că va veni o vreme cînd toată lumea va scrie aidoma lui. „Şcoala“ Esterházy Péter nu poate duce decît la plastografiere. Precum şi felul lui de a fi este (nu „a fost“!) unic. Acesta era sensul aristocraţiei sale: stîrnea o ilaritate adîncă (trezind adeseori acel ésprit de l’éscalier care te face să zîmbeşti mult mai tîrziu şi să te ruşinezi de fisa căzută cu întîrziere). Gîndea de-a dreptul făţarnic, făcîndu-te să crezi că doar se joacă, părea adeseori uitat aici de pe o altă lume, mustind de adevăruri numai de el ştiute, asemeni oricărui mare scriitor (Doamne, ce bobîrnace discrete mi-ar da, citind aceste rînduri!).
L-am întîlnit prima oară la mijlocul anilor ’80. Îi tradusesem deja o nuvelă – Nu are titlu (nici ăsta nu e), pe onoarea mea că aşa se numea – care a apărut în „Steaua“. Am avut niţel de furcă cu Aurel Şorobetea, Şoro, dar el era deschis la minte, aşa că m-a crezut că nu fac glume proaste cu el. E.P. venise cu alţi cîţiva scriitori din ţara „vecină şi pretină“, poate să se convingă că se poate trăi chiar dacă „succesurili“ se ţineau lanţ, iar problema naţională se rezolva definitiv la fiecare cuvîntare. Apoi nu ne-am văzut decît după ce am început, fiecare în Lebensraum-ul său, să înţelegem cîte ceva din libertatea cu care am fost blagosloviţi.
Libertatea lui Esterházy Péter a fost limba. Cu ea s-a jucat – vorba vine, mai degrabă s-a jucat cu noi, cei care îl citeam, făcîndu-ne adeseori să recitim, să tălmăcim şi să răstălmăcim ceea ce s-a dovedit a fi atît de simplu, precum a vrut el să fie. „Doamne, doar nu o să oglindim realitatea“, a spus el după vreo nouă ani de libertate. Nu, el a creat-o. Într-o joacă serioasă cu neseriozitatea – „Să luăm neseriozitatea în serios“ şi „Minciuna e a naibii de grea cînd omul nu ştie care-i adevărul“ (Harmonia Caelestis). Fiindcă „noi suntem central-europeni: cu nervii zdreanţă şi cu hîrtia igienică aspră“. Vorbele lui de duh sînt grele: „Nu flecări. Înteţeşti haosul“ (Privirea contesei Hahn-Hahn).
Scrisul lui e o neobosită joacă profundă, nepreţuit de serioasă. De fapt, e intraductibil, pînă şi pentru mulţi maghiari. Totuşi, a cucerit lumea. Este o izbîndă mai mult decît lăudabilă a traducătorilor săi. Dar, dincolo de ea, e biruinţa lui Esterházy Péter care, iată, a reuşit să se facă înţeles dincolo de cuvinte.
Imposibil de înţeles este doar intraductibila tăcere care ne năpădeşte acum.