a13

A fi sau a părea

Ovidiu Pecican

          Odată cu romanul Insula Zu (Bucureşti: Ed. Tracus Arte, 2016, 230 p.), redutabilul prozator Gheorghe Schwartz, probabil cel mai prolific autor de romane şi proză de ficţiune actual din vestul ţării, regăseşte calea abia lăsată „să se odihnească“ a genului ficţional de o anume întindere. La drept vorbind, un critic mai riguros decât mine ar sta pe gânduri să se întrebe dacă Insula Zu chiar este un roman ori e numai o povestire-parabolă umflată până la dimensiunile atribuite, îndeobşte, romanescului. În parametrii statistici ai numărului de pagini lucrurile nu ar lăsa nicio îndoială. Cu toate acestea, amintirea prozelor „scurte“ ale lui Stefan Zweig sau ale lui Thomas Mann, de exemplu, stabileşte vecinătăţi care menţin îndoiala deja formulată. Ar mai fi şi alte indicii că, socotind roman parabola insulară schwartziană, ne-am putea înşela. O anume angulaţie, care prefiră cu atenţie realistă a detaliilor chiar şi naraţiunea cea mai fantezistă, pagină după pagină, stăruind asupra complexităţilor ei cele mai felurite, pare rezervată romanului. Ea nu se regăseşte cu tot dinadinsul în Insula Zu, unde însă ai parte de deliciile liniarităţii şi constanţei unui fir roşu caracteristic modurilor de a fi concepute povestirile. Gh. Schwartz este un povestitor în plină ebuliţie nu doar pe facebook, unde – ca unul dintre puţinii noştri scriitori ce au înţeles că se pot publica singuri şi cu folos, chiar şi cu texte majore, pe această reţea de socializare – postează în fiecare week-end „Proza de sâmbătă“, ci şi în volume publicate într-un ritm debordant, după încheierea enormului roman Cei o sută: printre ele Enigmele infinite. Vocalize(2014), Justiţia suverană (2016).
M-am gândit de multe ori că, dincolo de toate comparaţiile care se pot face în câmpul literaturii, genul de parabole pe care le propune Gh. Schwartz s-ar cuveni descifrate cu gândul la tradiţia ebraică a gândirii sapienţiale, de care cărţile fundamentale ale culturii evreieşti este doldora. Cititorul român a avut prilejul să se familiarizeze după revoluţie mai cu seamă cu parabolele hasidice, publicate în reformulările lui Martin Buber, dar şi ale altor autori, în mai multe volume răsfirate în timp şi pe la edituri diferite (printre ele, la loc de cinste stă Ed. Hasefer). Dar reflecţia în marginea unora dintre ele a putut fi întâlnită şi în eseurile şi studiile învăţatului Moshe Idel, tradus deopotrivă în română şi prezent în producţia de carte a mai multor edituri de mare vizibilitate. Se poate deci spune, cu un anume temei, că resursele imaginative ale lui Gh. Schwartz se alimentează copios dintr-o cunoaştere a acestei tradiţii pe care, în felul lui, o aduce, într-o expresie originală, mai aproape de publicul de la noi.
Dintr-o perspectivă şi mai abstrasă, cumva mai îndepărtată, se poate însă susţine că Gh. Schwartz trebuie căutat chiar mai departe de aceşti topoi. El face parte, probabil, din familia de spirite căreia, la noi, i-au aparţinut şi Anton Pann, şi Moise Cilibi, dar care îi include, cu notabile diferenţe, şi pe tânărul E. Ionesco, şi pe Franz Kafka, şi pe Jaroslav Hašek, împreună cu fascinantele lor modele de valoare şi de circulaţie universală, recrutate din zona religioasă: Buddha, Confucius, Isus Hristos, Bal Shem-Tov ş.a. În fond, este tocmai marea tradiţie a povestitorului care instituie lumea şi îi dă sens prin discurs, prin… logos.
Cealaltă figură tutelară pentru orientarea scriitorului (în general) este, poate, cea a poetului „orb“ prin excelenţă, văzător, precum Tyresias, deopotrivă pe teritoriul umbrelor şi pe cel unde vieţuiesc oamenii, cea a aedului care pune lumea în cântec şi vers ori a profetului care anunţă bunele şi relele omenirii prin verdicte fără drept de apel, inspirate de transcendenţă. Când scrie roman în douăsprezece volume, Gh. Schwartz pare că tinde să întruchipeze figura rarissimă a creatorului de epopei. Când hălăduieşte pe teritoriul micilor bijuterii prozastice, al parabolelor, el se revendică, s-ar zice, de la cealaltă linie, a Şeherezadei.
Tocmai acest demers face extrem de interesant, de ambiţios şi de personal proiectul care îl acaparează, de decenii, pe prozatorul arădean (cu origini lugojene). El tatonează, caută calea spre izvoarele discursului prozastic, spre magia întruchipărilor din cuvinte care fac aievea ficţiunile şi transformă în ficţiuni fapte întâmplate în realitatea imediată. În acest parcurs, Insula Zu aduce un accent nou. După ce opus magnum intitulat generic Cei o sută a aglutinat o sută de biografii fictive pentru a obţine o viziune posibilă asupra istoriei, de astă dată o singură biografie, cea a lui Radu V. Pop alias Robin alias Roby Boy, este pusă sub semnul unei vocaţii la îndemână, şi totuşi insolite: cea de visător cu sistem. Ea este aşezată sub ochii cititorului într-o dezvoltare pe îndelete a destinului împlinitor al protagonistului, care se dovedeşte, cum lesne se poate pricepe, o ipostaziere a creatorului de ficţiuni, a visătorului care salvează lumea şi sufletele.
Social vorbind, Insula Zu este povestea unei evadări sistematice din registrul îngust şi repetitiv, banal şi dezamăgitor, al cotidianului. Ea este spusă trăgând cu ochiul către un adagiu din filosofia lui Spinoza: „Timpul nu este o calitate a lucrurilor, ci numai un mod de a gândi”. (Tot ilustrarea narativă a unei înţelegeri filosofice a timpului şi spaţiului încercase, cu câteva decenii în urmă, şi Lawrence Durrell în Cvartetul Alexandria. Şi, de fapt, nu alt obiectiv urmăreau nici anumite proze din cariera scriitoricească postbelică a lui Mircea Eliade, de la La ţigănci şi Pe strada Mântuleasa până la Noaptea de Sânziene). Prozele cu program, care urmăresc să pună în lumină o teză prealabilă, reducându-se, până la urmă, la ilustrarea ce se doreşte cât mai convingătoare a unui asemenea adagiu sunt socotite, îndeobşte, destul de expeditiv, drept… teziste. Cred însă că în lumina succeselor reale ale unor astfel de creaţii verdictul ar trebui să redevină pur descriptiv, pierzându-şi virulenţa pamfletară subiacentă. În astfel de cazuri – şi Insula Zu este unul dintre ele – arta prozatorului devine o modalitate cu portanţă ştiinţifică de a demonstra viabilitatea unei idei sau, măcar, caracterul paradoxal al uneia dintre „cusăturile“ lumii. Este ceva asemănător folosirii mijloacelor desenului artistic în grafica lui Escher unde scările pornesc spre orice şi oriunde, demonstrând o anumită maleabilitate a spaţialităţii, dacă nu cumva chiar o pluralitate dimensională altminteri posibil de aproximat matematic, dar greu de intuit. La fel, Insula Zu construieşte cu ajutorul imaginaţiei, în convenţia unei povestiri uşor schematice, dar verosimile, un soi de bandă a lui Möbius din cuvinte, punând sub semnul întrebării raporturile dintre percepţia realistă a lumii şi imaginar, dintre perisabilitate şi permanenţă, dintre prezenţă şi absenţă, dintre coerenţa identitară şi dedublarea umană.
Cu măiestria prozatorului versat – şi versatil – Gh. Schwartz apelează la instrumentarul unei proze attice, „albe”, îndelung exersate în Cei o sută, nu lipsită de concizie, precum în parabolele scurtissime din recentele volume despre Zimberlan & Co. (dar anunţate încă din Maximele minimele cu Gough şi Finch la posturile de comandă). Între masivitatea fluxului narativ evoluând cu o anume previzibilitate şi monotonie ritualică, precum timpul însuşi, în Cei o sută, şi brevitatea din colecţiile ritmice de parabole pe care le livrează, Insula Zu pare o cale de mijloc, o tentativă de a spune mai puţin mult în mai puţin puţin. După ce, mai demult, scriitorul alegea un topos al izolării în Spitalul, acum el revine la metaforele care surprind omul în dimensiunea solitudinală, expediindu-l pe o insulă (trimiterea la Robinson Crusoe nu lipseşte, doar că, de astă dată, eroul este secondat de… un câine). Caz de schizofrenie gravă, dar lină? De mizantropie? Povestea lui Radu V. Pop, „mon semblable, mon frère“, devenit parcă erou de poveste, de desen animat sau de bandă desenată (gândul te duce, fără să vrei, şi la Peter Pan, deşi, la fel de bine, te poartă şi în direcţia personajului dramatic interpretat de Leonardo de Caprio în tulburătorul film Incepţie) nu are cum să nu te atingă afectiv, deşi este întru totul o ilustrare aproape experimentală, cu aerul că partitura este, nu o dată, improvizată ludic, mai ales la început, de un Paganini dezinvolt şi dezlănţuit, a bucuriei jocului de a scrie pe care Gh. Schwartz o încearcă. Lectura Insulei Zu poartă, de aceea, deopotrivă, spre împăcare, spre dezolare şi spre interesul faţă de un alt soi de experiment literar decât cele cantonate pe palier pur formal. Gh. Schwartz inventează, probabil, o avangardă retro (de nu cumva o ariergardă vizionară).