a5

Doti: cea mai importantă, pentru Radu, persoană din lume

Marta Petreu

A apărut, la sfîrşitul anului trecut, amplul volum al lui Marin Diaconu şi Anca Sîrghie, Radu Stanca: Profil spiritual (cuvînt înainte de Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2015, 720 pagini), o carte compozită – ca un „Dosar Apostrof“ de pe vremuri sau ca un „Caiet L’Herne“, îmi vine să spun, deşi la un nivel filologic şi grafic incomparabil mai modest decît oricare dintre acestea… Sau ca alte volume foarte utile alcătuite de Marin Diaconu, cum este acela despre Cioran, Zevedei Barbu ori Noica.
Oricum, Radu Stanca: Profil spiritual este o carte cu informaţii multe şi prin asta foarte valoroasă. Păcat că nu are şi un indice de nume. Cele mai multe informaţii sînt concentrate în „Reperele biobibliografice şi spirituale. 1920-2014“ şi în „Biobibliografia“ în care sînt inventariate atît textele lui Radu Stanca, cît şi comentariile critice despre „marele Stanca“ (formula este a lui Negoiţescu); într-o secţiune aparte sînt texte „inedite editorial“. Se pot găsi informaţii valoroase şi în secţiunea de mărturii despre Radu Stanca; pe mine, de pildă, m-au impresionat textul Ioanei Postelnicu şi cel al Soranei Georgescu-Gorjan, amîndouă cu detalii necunoscute sau poate numai încă neluate în seamă despre biografia poetului şi peripeţiile Cercului.
Cartea în întregul ei nu este chiar lipsită de contradicţii interioare, ceea ce mă face să bănuiesc că nu a fost revăzută cu o privire critică şi unificatoare înainte de a fi trimisă la tipar. Altfel nu pot înţelege o afirmaţie, cam imprudentă, chiar a doamnei Anca Sîrghie, care susţine că în teza sa de doctorat din 1981 a făcut „o abordare de pionierat, ca prim studiu monografic“ (p. 622) despre Radu Stanca – asta, cînd simpla lectură a capitolului, elaborat de Marin Diaconu, „Reperele biobibliografice şi spirituale. 1920-2014“ i-ar fi arătat că şi pionieratul şi prima monografie au fost ale altcuiva.
M-a atras în această carte mai ales cronologia, amplă, bogată ca un parc englezesc plin de lăstăriş şi atît de generos gîndită, încît consemnează pînă şi data naşterii mele, pentru simplul motiv că am îngrijit şi eu o ediţie Radu Stanca… În spirit pur dialogal şi fără nici o intenţie de a minimaliza marele şi lăudabilul efort documentar făcut de Marin Diaconu, de ale cărui antologii tematice am beneficiat nu o dată în cercetările mele, aş vrea să completez şi să nuanţez – să corectez – cîteva dintre informaţiile existente în această cronologie. Asta, de dragul lui Radu Stanca şi al celor pe care el i-a iubit.
De pildă, la pagina 16, este descris complicatul scandal sau cum să îl numesc din 1942, legat de cartea lui Blaga Religie şi spirit. „În Transilvania (nr. 5) Radu Stanca publică o recenzie la lucrarea Religie şi spirit a lui Lucian Blaga. Acesta, nemulţumit de recenzie (?) şi iritat de serialul lui Dumitru Stăniloae, îi trimite o scrisoare (26 august) lui Iuliu Moldovan, preşedintele Astrei […] şi îşi dă demisia din asociaţie. Conducerea Astrei se desolidarizează de recenzia lui Radu Stanca…“ (p. 16).
Cred că episodul este uşor distorsionat din punct de vedere cronologic şi deci cauzal. Blaga nu a fost nemulţumit de recenzia lui Radu Stanca, intuiţia lui Marin Diaconu, care şi-a pus singur afirmaţia sub semnul întrebării, a fost bună; aşa cum am arătat în nota din Aquarium, înlănţuirea faptelor a fost următoarea: întîi apare recenzia lui Radu Stanca la cartea lui Blaga, în care diagnostichează recunoaşterea de către filosof a religiei ca fenomen necesar şi notează caracterul (doar) „imperceptibil creştin“ al poziţiei blagiene; apoi a fost o reacţie teologică, găzduită în Telegraful român; apoi revista Transilvania s-a desolidarizat de textul lui Radu Stanca, dînd un comunicat; apoi Blaga însuşi şi-a dat demisia, prin scrisoarea deschisă, menţionată de către Marin Diaconu, către Iuliu Moldovan. Oricum, între Blaga şi Radu Stanca nu a fost nici o nemulţumire pe această temă, ci deplină concordie.
Sau, altă eroare: în anul 1960, Radu Stanca a pus în scenă spectacolul cu O scrisoare pierdută, cu o regie de-a dreptul revoluţionară. Cronica teatrală din revista Teatrul, semnată cu iniţiale, „Al. M.“, nu-i aparţine lui Alexandru Mirodan, cum generos presupune Marin Diaconu (vezi p. 39), ci lui Mircea Alexandrescu, cronicar al revistei.
Sau, o completare: Juriul Premiului „Sburătorul“, ce i-a fost acordat lui Radu Stanca în 1947 pentru Dona Juana, a fost format nu numai din Cioculescu, Vladimir Steinu, Camil Petreascu, Perpessicius şi Felix Aderca (vezi p. 22), ci şi din Ioana Postelnicu (secretar) şi I. Negoiţescu.
Cel mai tare m-a frapat în această cronologie cvasiabsenţa celui mai important om din viaţa lui Radu Stanca: Doti Stanca.
De bună credinţă, autorul cronologiei consemnează o informaţie foarte adusă din condei despre moartea scriitorului; o informaţie tendenţioasă, comunicată cititorilor cu inocenţă, aş spune, dar care nu rezistă nici examenului critic, nici coroborării informaţiilor. Şi anume, moartea lui Radu Stanca este reconstituită conform unei unice surse, Horia Stanca, unul dintre fraţii poetului – frate care, însă, nu a fost de faţă la agonia şi moartea lui Radu. Iată cum sună textul din cronologia lui M. Diaconu: „Radu Stanca se stinge din viaţă ca o flacără fără aer, sub ochii fratelui medic Octavian Stanca (sosit din Bucureşti). (Vezi şi textul lui Horia Stanca, p. 481-492)“ (p. 40). Iar la paginile de fapt 483-492, citim textul martorului absent, ca să spun aşa.
Conform acestei unice surse preluate orbeşte, în ultima zi a vieţii sale, Radu ar fi fost vegheat de fratele său, Octavian Stanca, medic (ginecolog) de meserie, căruia Radu i-ar fi lăsat cu limbă de moarte următorul mesaj: „Mi-a transmis în ceasul morţii, prin fratele meu Octavian, mesajul să-l cresc pe Barbu, fiul său, aşa cum îl crescusem pe dînsul“ (am citat din Horia Stanca, p. 486).
Textul lui Horia Stanca a fost publicat, spune el, în 1980, într-unul din caietele „Cibinium“, fapt pe care eu nu am reuşit să-l controlez, iar în 1994 a apărut în volumul de autor: Horia Stanca, Aşa a fost să fie… La data cînd a publicat el acest text, fie 1980, ceea ce nu am verificat, fie 1994, ceea ce am citit în cartea pe care mi-a dat-o cu dedicaţie, fratele său Octavian Stanca (pe care îşi întemeiază el pretinsa dorinţă testamentară a lui Radu de a face din el, din Horia, un fel de tată sau tutore al lui Barbu) era mort: murise, tragic, cu alţi membri ai familiei, la cutremurul din 1977. Aşa că Horia Stanca şi-a publicat versiunea proprie numai după ce dispăruse martorul care să îl adeverească sau, eventual, să îl infirme (măcar între patru ochi).
Afirmaţia este, s-o spun direct, o lăudăroşenie. Întreg textul lui Horia Stanca, Bubu, cum îi spuneau rudele şi cum m-a îndemnat şi pe mine să îi spun, este o lăudăroşenie. Una frăţească, dar tot lăudăroşenie. Ca să dovedesc asta, voi reface (cu fatale lacune) cronologia ultimelor 16 luni din viaţa lui Radu Stanca:

Începînd cu 1 septembrie 1961, Radu Stanca a fost numit prim-regizor al Teatrului Naţional din Cluj, aşa că s-a întors în oraşul copilăriei şi tinereţii lui, în locul unde locuise şi crescuse de la 2 ani (1922) pînă în toamna anului 1940 (cînd familia s-a refugiat la Sibiu, în urma cedării Transilvaniei). Scriitorul-regizor îşi împlinea în felul acesta o dorinţă străveche şi punea punct „exilului sibian“.
El avea promisiunea ca soţia sa, Doti Stanca, să fie şi ea repede transferată de la Teatrul din Sibiu înapoi la Cluj, la Teatrul Naţional pe care-l părăsise în 1951, în urma căsătoiei cu Radu. Transferarea ei a fost foarte anevoioasă, astfel încît Doti nu a reuşit să ajungă la Cluj decît în aprilie 1962.
În aşteptarea femeii iubite, Radu reuşeşte să rezolve „a doua problemă […] cea cu locuinţa“ (scrisoare către Doti, oct. 1961, Cluj), căci îi este repartizat un apartament în Piaţa Mihai Viteazul (unde „doar coridorul e comun şi W.C.“- ul…, îi scrie el lui Doti, făcîndu-i chiar schiţa detaliată a apartamentului).
Cei doi soţi fac Crăciunul separat, Doti la Sibiu, Radu la Cluj. „A fost cel mai trist Crăciun din viaţa mea“, îi scrie el lui Doti în 25 decembrie 1961. Era bolnav de gripă (poate un puseu al tuberculozei), febricita şi, pe deasupra, avea insuficienţă cardiacă (datorată complicaţiilor tuberculozei, boală contractată încă din copilărie). Suferinţa fiului lor, Barbu, căruia, în cadrul educaţiei ateiste de la şcoală, învăţătoarea îi „comunicase“ la clasă că „nu există Moş Crăciun“, îl neliniştea de asemenea. Aşa că scrisorile lui din 24 şi 25 decembrie 1961 către Doti sînt pline de dorul după ea: „te aştept cu sufletul la gură“, recunoaşte el, dar totodată apăsate de presentimentul că „iarna asta mi-a pus gînd rău“ (24 decembrie 1961). De fapt, mai avea de trăit un an şi două zile.
„Numai în preajma ta mai am chef de viaţă – şi, cînd eşti departe, sînt mai mult mort decît viu“, îi scria el lui Doti la 27 ianuarie 1962.
La 1 februarie 1962, a avut loc premiera spectacolului D’ale carnavalului, regizat de el. În 10 februarie 1962, era atît de bolnav, încît doamna Elvira Ghibu – soacra lui, adică mama lui Doti Stanca – îl internează la Clinica de Pneumoftiziologie (Spitalul TBC, cum este numit curent), folosindu-se de medicii din familia Ghibu pentru a-i asigura cea mai atentă îngrijire.
În aprilie, Doti reuşeşte să se transfere la Cluj, la Teatrul Naţional, condus pe atunci de profesorul Dumitru Isac (mi-a fost profesor de Istoria filosofiei antice).
Conform ultimei scrisori a lui Radu către Doti, în care o anunţa iminenta transferare la Cluj, el fusese avertizat de doctorul Nica cum că are nevoie de repaos absolut vreme de 1 an pentru ca plămînii lui să se refacă: „… am avut o discuţie cu dr. Nica, care mi-a spus că vindecarea mea e o chestiune de cel puţin 12 luni. Îţi închipui ce disperare m-a cuprins…“ (Radu către Doti, 24 martie 1962). Nu şi-a oferit acest an. Ştia că este grav bolnav şi o avertiza mereu pe Doti „Fii atentă, tu va trebui, cîndva, să-mi pui textele în ordine şi să le publici“. (De pildă, primul volum de poeme al lui Radu Stanca, apărut în 1966, a fost gîndit de Radu şi executat întocmai de Doti. Pe vremea cînd pregătea manuscrisul pentru editură, Negoiţescu, proaspăt ieşit din închisoare şi fără drept de semnătură, a implorat-o pe Doti să îl lase pe el să facă prefaţa şi, în plus, să îl roage pe Doinaş să accepte ca numele lui să fie folosit ca paravan, pentru că el, Negoiţescu, nu avea încă drept de semnătură. Din cauza întîrzierii cu anii a apariţiei volumului, răstimp în care Negoiţescu a primit dreptul de a publica, prefaţa a putut fi însă semnată cu numele autorului ei real, I. Negoiţescu. Sau, alt exemplu: atunci cînd am publicat la Biblioteca Apostrof volumul Aquarium, grija noastră a fost să grafiem titlul aşa, nu altfel, pentru că aşa a vrut Radu. Iar noi ştiam voinţa lui Radu de la Doti, care ne transmitea dorinţele: nu ale ei, ci ale lui, ale lui Radu, şi anume prin Ion Vartic.)
Trebuie spus că, în acelaşi timp, întoarcerea la Cluj i-a dat lui Radu o stare euforică, pentru că existenţa a două reviste, Tribuna şi Steaua, care l-au primit bine, îl umplea de speranţe şi scriitoriceşti. În plus, pentru a-şi asigura un anumit prestigiu şi, vorba lui, pentru a deveni „indispensabil“ în teatru, s-a forţat să lucreze şi să fie cît se poate de activ. Ceea ce explică vorba grea pe care am auzit-o mereu de la rudele lui: „Pe Radu, teatrul l-a omorît“, ofta cu mare amărăciune Tanti Vichi, verişoara lui după mamă.
În august 1962, Radu a fost din nou internat. La 26 august 1962, Horia Stanca i se adresa în scris lui Doti:

Dragă Doti, îţi scriu ţie, pentru că cu Radu nu mă mai pot înţelege. Eu nu primesc niciodată replicile lui la epistolele mele. În astfel de condiţii e greu să duci cu cineva o corespondenţă.

Ceea ce dovedeşte că 1. Horia Stanca era cam pe dinafară de încercările prin care trecea fratele lui mai mic; şi 2. că se simţea oarecum neglijat, ba chiar respins de Radu.
În septembrie 1962, Radu a repetat din greu la Cehov, Unchiul Vania. Premiera a avut loc în 3 noiembrie.
Iar în 18 decembrie 1962, o marţi, s-a prăbuşit. Împreună cu fratele ei, doctorul Mircea Ghibu, Doti l-a internat la Clinica Medicală III. „Totul a fost ca o singură zi“, spune acum Doti, care n-a mai ştiut de noapte şi zi, căci a stat lîngă el fără oprire.
În aceeaşi zi, 18 decembrie 1962, Horia Stanca îi scrie lui Radu, din Bucureşti, o epistolă, începînd cu scuze: „Draga Radu, nu ţi-am scris tare de mult. E adevărat“, apoi îi comunică pe puncte ştiri şi proiecte literare, încheind:

10. Mi-e foarte dor de tine şi dacă încasez de Crăciun bani mai mulţi nu este exclus să apar de Revelion la Cluj pentru 2, 3 zile. Aş fi cu voi la bucurie, că la necazuri mă resemnez aici singur.

Din nou, epistola este dovada stridentă că Horia Stanca, căruia nu îi mergea grozav la Bucureşti, nu era deloc la curent cu problemele grele ale fratelui său şi ale familiei acestuia; pe el îl interesa Revelionul…
La Medicala III, spital specializat dintotdeauna în boli digestive, s-a ridicat o mare problemă, oxigenul, căci pacientului nu-i ajungeau tuburile de oxigen, deşi au fost cerute, împrumutate şi aduse de la toate clinicile din oraş. Cam după patru sau cinci zile, cel mai probabil duminică, 24 decembrie, dar e cu putinţă să fi fost şi sîmbătă, 23 decembrie, soseşte la Cluj fratele Stanca cel mai vîrstnic, Octavian, medic ginecolog celebru în Bucureşti. Doti nu îşi aminteşte cine anume l-a chemat, poate mama ei, Elvira Ghibu. Dar în nici un caz nu e valabilă explicaţia lui Horia Stanca, că Octavian s-ar fi aflat la Cluj ca să pregătească petrecerea de Revelion, căci o asemenea „petrecere“ era numai în capul său şi în al nimănui altcuiva (vezi Horia Stanca, p. 487).
Din cauza situaţiei cu oxigenul, s-a luat decizia ca Radu să fie mutat la Clinica Medicală de Pneumoftiziologie, adică sus, în Babeş, la TBC. Deoarece pacientul nu putea fi decuplat de la oxigen, iar cu instalaţia de tuburi de oxigen nu putea fi transportat cu o Salvare obişnuită, închisă, mutarea la Clinica de pe Babeş a fost făcută cu camionul, cu pacientul sub masca de oxigen şi culcat pe platforma deschisă a camionului – Doti era lîngă el. „Stătea sus şi se uita la străzi, vedea Clujul şi era ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun de la el. Şi tăcea“, povesteşte Doti.
În spital nu a prea vorbit, nu mai avea suflu pentru asta. Nu a existat nici o consfătuire de taină în absenţa lui Doti între Radu şi fratele lui mai mare, Octavian, pentru simplul motiv că Doti a stat lîngă soţul ei fără oprire. Ciudata mişcare de du-te-vino a lui Doti pe care o imaginează Horia Stanca în textul lui este o regie de diletant, neverosimilă şi stranie pentru cine ştie şi recunoaşte cît de tare s-au iubit Doti şi Radu. Iar sugestii privind legătura sufletească şi intelectuală neobişnuit de puternică între Radu şi Doti se află atît în scrisorile poetului către soţia sa, cît şi în schimbul de scrisori din Epistolar.
Ultimele cuvinte ale lui Radu nu au fost aşadar unele prin care să-l încredinţeze pe fiul său, prin intermediar, lui Horia Stanca: nu este verosimil ca Radu să-şi fi trădat, la apropierea morţii, femeia care pentru el întrupa destinul. În noaptea de marţi spre miercuri, 25 spre 26 decembrie, el pur şi simplu i-a cerut lui Doti să-i recite poemul pe care l-a scris despre ea: poemul Doti. În măsura în care un muribund atît de încercat mai ştie ceva, ştia şi el, Radu, că moare, şi i-a cerut animei lui să-i dea moartea din mîna ei. Pentru ca el s-o poată primi. Căci poemul, scris în numele lui Doti, se termină cu:

Ia-mi palma desfăcută şi citeşte:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!

Aplecată asupra lui, cu tîmpla lipită de tîmpla lui, Doti i l-a recitat încetişor, la ureche. Radu a murit în 26 decembrie, la ora 2,20 dimineaţa.

Că Horia Stanca, Bubu, cum îi spuneam şi eu, scrie o lăudăroşenie frăţească despre Radu, pe care, după ce nu a reuşit să-l aibă în stăpînire în viaţă, a încercat să-l ia în posesie măcar după moarte, mie mi se pare evident. Detaliile din textul lui îl trădează de altfel. De pildă, el se laudă că „L-am crescut pe Radu…“; diferenţa de 11 ani dintre Horia (n. 1909) şi Radu (n. 1920) nu justifică însă o asumare chiar aşa de categorică: mai ales că tatăl lor, Sebastian Stanca, trăia.
Apoi, despre Barbu, copilul unic al lui Radu şi Doti, Horia Stanca crede că avea în momentul morţii, în 14 iunie 1963, 10 ani: „după alte şase luni, Barbu, copilul de zece ani, plin de har şi de o precocitate îngrijorătoare, l-a urmat pe acelaşi drum în cealaltă lume“ (p. 448). Născut în 24 septembrie 1954, Barbu avea, în momentul morţii lui strigător la cer de nedreaptă, 8 ani 8 luni şi 21 de zile…
Fraţii Stanca au fost – cu siguranţă nu numai în copilărie, ci şi la maturitate – apropiaţi. Atîta doar că viaţa îi dusese în direcţii diferite, Radu la Sibiu apoi Cluj, Doina la Sibiu, Octavian era un celebru ginecolog bucureştean, iar Horia tot la Bucureşti, însă nereuşind, ca fost deţinut politic, să îşi găsească locul în lumea culturală de care aparţinea în mod natural. Lui Radu, apropiaţi fiindu-i fraţii săi, nu îi erau mai apropiaţi decît Doti. Doti, în care a văzut de la început destinul lui, împlinirea lui, viaţa şi moartea lui. O iubire ca a lor e greu de întîlnit, iar expresia ei profundă se vede în scrisorile lui către Doti, dintre care am publicat cîteva, în trei serii, în Apostrof. La fel, scrisorile dintre Radu şi Negoiţescu publicate în Epistolar sugerează cam ce fel de fuziune mistică a existat între Radu şi bruna Doti.
Ei par o reîntrupare a cuplului Tristan şi Isolda, dar între ei nu stă regele Marc, ci pur şi simplu maşinăria meschină şi implacabilă a socialismului românesc cel plin de reguli, regulamente, satrapi mari şi mici care îi ţin despărţiţi lungi perioade de timp (întîi, după căsătoria lor, cînd mutarea ei la Sibiu a întîrziat o vreme, apoi invers…). Între Radu şi Doti n-a stat un rege, ci un regim politic, care le-a scurtat timpul, de la destin dat cu zgîrcenie, pe care l-au avut de trăit împreună. A fost un cuplu care a avut iubirea de partea lui şi socialismul românesc (cu legile şi regulamentele lui) împotrivă.
La Doti eu m-am gîndit tot timpul ca la Isolda. Iar după 2012, cînd am publicat, în numărul pe decembrie, uluitoarele scrisori ale lui Radu către ea, mintea mea i-a asociat instantaneu pe amîndoi cu Tristan şi Isolda ai lui Wagner.

Am întîlnit-o pentru prima oară într-o primăvară, cel mai probabil în 1978, într-o excursie în Apuseni, cu multe maşini şi multe familii, toate de medici. Erau acolo Nicolae şi Elena Sava, medici amîndoi, doctorul Mircea Ghibu cu soţia lui, alţii. Eram şi eu, cu Petru. Şi era Doti.
Ştiam cine este. Mai încercasem o dată să o cunosc, în al doilea semestru al primului meu an de facultate, cînd am organizat, cu colegii de an, o lectură din poemele lui Radu Stanca. Pe el îl descoperisem în clasa a noua, într-o după-amiază probabil de marţi, pe la orele 15, cînd la radioul mic al surorii mele prindeam Bucureşti II, cu „Teatru la microfon“, şi-am auzit ceva care m-a vrăjit: Hora domniţelor de Radu Stanca. Cînd m-am mutat la Cluj, i-am găsit şi poemele, iar în anul întîi de facultate am organizat o „lectură Radu Stanca“, cu poemele alese de mine în lectura a doi sau trei colegi şi a mea.
Atunci am invitat-o la facultate, la lectura noastră improvizată, în care eu, de dragul frumuseţii poemelor, mă jucam, pentru prima şi ultima oară în viaţă, de-a regizorul şi de-a actorul, pe Doti. Aflasem între timp multe despre ea, n-a fost greu să obţin numărul ei de telefon şi s-o caut. N-a venit. A trimis pe cineva, pe-o doamnă, cu un buchet de flori pentru mine…
Eram încă studentă în duminica aceea din primăvara anului 1978 cînd am cunoscut-o. Fusesem prevenită că vine, doctoriţa Elena Sava, cu care eram prietenă, aranjase de fapt toată combinaţia cu gîndul şi la mine. Iar înaintea excursiei, Petru îmi repetase istoria ei, aşa că am privit-o cu ochi mari şi m-am mărginit să-i spun că este frumoasă şi că eu ştiu poeme de-ale lui Radu Stanca pe dinafară. Am întîlnit-o şi-n alte dăţi, cred că şi la inaugurarea apartamentului cel nou din Grigorescu al familiei Sava. Şi, mult mai tîrziu, ca într-o altă viaţă, în 2000, cînd am publicat, cu o grijă maniacală şi calculînd fiecare detaliu, volumul Aquarium…
Atunci, în 1978, nu cred că m-a reţinut. Şi nu cred că îşi mai aminteşte astăzi de excursia aceea primăvăratică ori de serata mea de poezie. Iar despre întîmplările astea, care mie mi-au ţesut viaţa şi mi-au intrat pentru totdeauna în ea, nu am întrebat-o niciodată nimic. Acum eu doar mă minunez, cu întîrziere: ce idee la mine, ce tupeu de fapt, atunci, în anul întîi, s-o invit pe ea, marea actriţă de formaţie euphorionistă, să ne audă pe mine şi pe colegii mei cum citim poemele lui Radu, care, măcar unele, fuseseră scrise chiar pentru ea… Ea, cea mai importantă pentru Radu persoană din lume…

„Radu a murit fără să-şi fi putut tipări vreo carte“, îmi spunea leitmotivic şi totdeauna cu un ton atît de îndurerat, încît îl am şi-acuma în minte, Tanti Vichi. Adică Victoriţa Timariu, aceeaşi care declara, cu adîncă dezaprobare, despre Cioran, care-o curtase: „Cioran era un caraghioz“. Cu z. Ea l-a ştiut pe Radu de copil, a locuit la părinţii lui, adică la mătuşa şi unchiul ei, în aceeaşi casă. Căci mama ei, pe nume Victoria Munteanu, era soră cu Maria Munteanu, mama lui Radu şi-a celorlalţi copii Stanca: Octavian, Horia, Doina. Aşadar, Victoriţa Timariu şi Radu erau verişori dulci, veri din surori, cum se zice. O tradiţie de familie, pe care constat că doamna Sorana Georgescu-Gorjan o consemnează, vorbeşte despre înrudirea surorilor Munteanu cu Ioan respectiv Titu Maiorescu.
Cu 16 ani mai mare ca Radu (s-a născut în 1906), Victoriţa Timariu şi-a făcut liceul la Cluj, locuind pe strada numită la un moment dat 6 Martie (cu atîtea schimbări de nume, nici nu mai ştiu cum se numeşte acum; atunci cînd mi-a povestit despre Radu, a spus numele din anii interbelici ai străzii, apoi a precizat, „azi 6 Martie“), la familia Stanca. Ea, pe-atunci o liceană înaltă, sveltă şi surîzătoare, şi o altă verişoară, Zoe Stanca (Hermesul care a adus Manifestul… de la cerchişti la Lovinescu; am văzut-o şi pe ea, dar mai puţin…), se ocupau de Radu, un copil foarte drăguţ, preciza Victoriţa, îl scoteau la plimbare, se jucau cu el. Despre Zoe Stanca (fiica lui Constantin Stanca) mi-a spus că locuia în plin centrul Clujului, chiar lîngă Banca Naţională. Erau deci în buricul oraşului şi chiar prin asta îşi etalau condiţia de burghezi români, nu chiar bogaţi, dar nici săraci, cu meserii intelectuale, medici, preoţi, funcţionari, cu o viaţă culturală şi aspiraţii creatoare, chiar dacă de origini şi cu legături rurale… Aparţineau cu toţii unei lumi în ascensiune, aveau familii mari, cu mulţi copii, şi erau puşi să cucerească viaţa. Să fie nişte învingători. În schimbul găzduirii Victoriţei Timariu la familia Stanca, în timpul verii copiii Stanca, în cîrd, căci de la toţi fraţii Stanca (Dominic, Sebastian, Constantin), îşi petreceau vacanţa la Ocna Sibiului, la Victoria Timariu (născută Munteanu) şi la soţul ei, Simion Timariu (despre acesta din urmă, tradiţia de familie spune că era un om cumsecade şi vrednic).
În timpul refugiului la Sibiu, Victoriţa s-a căsătorit cu Petru Vartic, inginer angajat la Universitate, un domn cu o mare forţă de persuasiune, căruia – ştiu din experienţă – oamenii i se ofereau să-i facă servicii şi-i mulţumeau că le-a permis să-i fie de folos. Petru Vartic avea să devină la un moment dat, pentru multă vreme, inginerul-şef al Universităţii. Unicul lor copil, Ion Vartic, nepotul prin mamă al lui Radu Stanca, n-a moştenit acest talent social al tatălui său decît, poate, într-o formă extrem-anamorfozată; ca un capriciu al eredităţii, a moştenit însă, măcar în fotografiile de tinereţe, ceva din atmosfera şi postura lui Radu; şi a moştenit mai ales întreaga ardoare pentru teatru şi pentru cultura înaltă a unchiului său dinspre mamă.

În loc de informaţii pe care încerc să le comunic cît pot eu de clar, mi-ar fi plăcut să fi scris despre cerchismul respectiv euphorionismul lui Doti Stanca, atestat ca atare, în scris, de I. Negoiţescu şi de Radu. Doti a fost un cerchist cu drepturi depline, chiar dacă a fost ultimul primit – învestit, ar fi cuvîntul potrivit – în Cerc, şi anume chiar de Nego, apoi şi de Radu. Mi-ar fi plăcut, de asemenea, să clarific pentru uzul publicului intelectual conceptul de euphorionism, de multe ori înţeles prea îngust, ca estetism nesărat, iar nu aşa cum l-au gîndit cele două genii ale Cercului, Radu Stanca şi I. Negoiţescu, de o uimitoare bogăţie a mixturii axiologice. Sau, încă o dată, mi-ar fi plăcut să scriu despre fabuloasa capacitate de iubire a lui Radu şi despre incredibila biografie de Isolda a doamnei Doti Stanca.
Poate altă dată, poate că va mai fi o dată viitoare.
Am scris pornind de la cîteva mirări, cu gîndul că informaţiile pe care le-am adunat spontan sînt de folos în corectarea unor greşeli păgubitoare. Mai ales că erorile au drăceasca însuşire de a prolifera, de-a trece dintr-o carte în alta: de pildă, lăudăroşenia lui Horia Stanca a trecut iute ca vîntul în „Cronologia“ alcătuită de Cosmin Ciotloş la volumul, frumos şi gîndit profesionist, Radu Stanca, 111 cele mai frumoase poezii (vezi p. 266-267).

Intrat în viaţa mea printr-o emisiune radio, Radu Stanca în ea a rămas pînă astăzi, ca… membru al unei familii imaginare, pe care mi-o adun în jur drept companie şi scut. De cîte ori mă duc la Cimitirul Central, negreşit de zilele morţilor, de Crăciun şi de Paşti, trec de jos în sus pe la morminte, toate aflate, ce coincidenţă, în aceeaşi arie şi aproape unele de altele: întîi Petru Munteanu, apoi Victoriţa Timariu căsătorită Vartic şi Petru Vartic, ceva mai sus Radu Stanca, şi chiar vizavi de el, I. Negoiţescu, prietenul lui de-aceeaşi talie intelectuală. Tuturor le pun flori pereche şi lumînări. Lui Petru Munteanu, Pierre, şi o ţigară.
La mormîntul lui Radu, unde este nu doar beton ori piatră ci şi pămînt, am împlîntat într-un an, în ţărîna din talgerul larg de piatră, într-o doară, cu gestul cu care mama răsădea flori, un fir de iarbă grasă rupt din grădina mea de pe balcon: s-a prins, s-a lăţit, aşa că acum pe mormîntul lui Radu străjuieşte, ca un buchet înăltuţ şi rezistent, o tufă de iarbă grasă răsădită de mine. În iulie-august, înfloreşte roz-violet. După ce-ngheaţă, stă pe mormînt cu frunze de ceară pînă la Ziua Morţilor.
Îi vizitez deci de cîteva ori pe an pe toţi aceşti morţi ai mei, spun lîngă fiecare cu voce tare singura rugăciune pe care o ştiu: Tatăl nostru. Ei nu s-au cunoscut între ei chiar toţi cu toţi, nici eu nu i-am ştiut pe toţi în carne şi oase, dar sînt ai mei şi mă rog pentru ei să le fie ţărîna uşoară. Pentru că din cer sîntem. Sau, ca să fiu exactă: din cenuşă de stele sîntem, şi-n stele ne aflăm şi-aicea. Amin.

30 iunie 2016