a12

Poeme 
de Liviu Georgescu

Ultimul

Între aripile morţii nelămuririle pâlpâie
şi vântul rugineşte şi orbeşte orice privire
până când ziua se topeşte pe sfârcul lumânării
şi oasele strălucesc în trupul putrezind.

Muţenia peştilor

Pe lac erau nuferii vineţi, pluteau cu burta în sus
la cerul şters cenuşiu ca o inscripţie veche
pe lacul roşu şi verde
în care treceau umbrele celor dispăruţi.
Lunii i-au crescut solzi ca la peşti
în care s-au învelit
cei fără glas.

La ţărmul pribeag

Mucegaiul creşte-n carnea albă a pâinii
şi câmpia se lăţeşte-n gâtlej ca o baltă
plină de sepii.
Degradarea îmbie carnea peştelui, albă,
şi nicio scăpare şi niciun miracol,
doar dangătul mării la ţărm
şi naufragiul pribeag.

Văduviţi

Trăim lângă ape fără peşti,
lângă biserici negre şi amintiri neclare,
alături e un foc îndurerat
şi ferestre necurate.
Cărţile au avortat
un azur prematur
şi o cană fără toarte
din care bem apă amară.
În pântecul stelei au zburat licurici
s-au auzit greieri
şi plânsul nostru anemic.

Asalt la periferie

Am auzit pui de lupi azi-noapte apropiindu-se.
Vinul începe să bolborosească ceva neînţeles
şi la fundul butoiului
se aud urlete şi trosnete şi vuiet.
Albinele au adormit ne-ntoarse
în faguri metalici.
Din miere se-ntăresc lănci
şi peste câmpul de la marginea oraşului
zboară femei în voaluri cu inimi înmuiate
în praful de puşcă.
Flacăra are câteva asalturi apoi tace şi în tăcere
se aude ropotul greu.

Distorsionare

Sub haine e sângele ascuns
sub haine e spaima
în vene curge cucută
la streşini e apă de ploaie
nimic nu mai seamănă cu noi.

Apa nu e transparentă, e albastră
în  mare şi cer
atunci când e pură.
Neagră când trece prin noi.

Încâlcit

Ieri şi alaltăieri şi odată de mult şi când va fi
veştile sunt ca iarba ca vântul
se usucă şi dispar
şi rămâne un praf învechit
plin de păianjeni orbi
şi fluvii îngheţate.

Acum curg îngerii grămezi din rugină
şi au aripile încă prinse în haos
şi cad învârtind roţi –
mori care macină gol şi neghină.