a5

Leo Butnaru

          1. Să fim rezonabili: cei care ne vor urma în timp, la o distanţă de 50 de ani, să zicem, vor avea deja altfel de sensibilitate decât cea specifică, în mare (pe cât se poate generaliza, dar nu se poate totuşi prea mult), timpurilor pe care le vieţuim noi; oarecât altfel decât trăirile contemporanilor noştri. E greu de presupus în ce măsură vor concorda cu poezia de ieri, de azi sufletul, intelectul, caracterul, preocupările, dar şi… dotările hiper-digital-electronizate ale urmaşilor şi nu se ştie dacă va mai fi unul de molcum entuziasm transepocal versul lui Stănescu „dulcea mea antichitate dintr-un secol viitor“. Ba putem presupune că chiar noţiunea de „entuziasm“ va fi un arhaism de care rar cine ar putea să-şi amintească. Să zicem, şi în timpurile noastre, se fac totuşi progrese, avansări evidente în cunoaşterea umană, dar parcă această cunoaştere mai că nu are nimic cu ceea ce acum câteva decenii se înţelegea prin vibrantul suflu al entuziasmului, „avântului, însufleţirii, fervenţei, înflăcărării, patosului, înaripării“ etc. Deja, în progresul uman e mai mult rutină, decât bucuria descoperirii, sau – vă aduceţi aminte? – a uimirii, a fascinaţiei.
2. Provocaţi uşoara lipsă de modestie, nu? Dacă ar fi vorba cu adevărat de un Dicţionar universal, care se va referi la arta întregului „sat global“ (McLuhan), nu aş avea şi alte pretenţii, dacă acolo, la pagina X, va fi scris pur şi simplu: Leo Butnaru, scriitor român.
3. Pentru a evita uşor incomodanta situaţie de a vorbi eu însumi despre mine, mi-am amintit că unii colegi m-au portretizat, văzându-mă „de la o parte“, astfel că propun ca respectivele substantive şi adjective să fie identificate în trei excerpte, pe care le reproduc aici.
„Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat“ (Fănuş Neagu).
„Leo Butnaru este un luptător. L-am cunoscut rostindu-se ca un fin intelectual, l-am văzut dansând, dezlănţuindu-se frenetic, trăind bucuria dansului. Un anume savoir-vivre îi luminează chipul şi versul… Constituţia sa fizică şi spirituală exprimă tandreţe şi forţă. Intransigent cu sine, intransigent cu ceilalţi, iubitor de sine, dar iubitor de prietenie. Trăieşte totul cu intensitate, încât ai crede că până şi supărarea îi face plăcere. Toate aceste însuşiri şi defecte fac din Leo Butnaru un poet veritabil, ce îmbină, în proporţii care dau verbului prospeţime, ironia cu liricul, lucidul cu dramaticul“ (Adi Cusin).
„Poetul însuşi emană o energie debordantă, indică un spirit dezinhibat, ludic. Mâinile şi picioarele sale muşchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei antice, trădează forţă şi vitalism, barba scurtă ca de satir înmuiată în prima cărunteţe pare să personifice ironia şi persiflarea, iar limba-i izvoditoare de calambururi şi şolticării verbale se află non-stop în regim de replică“ (Arcadie Suceveanu).
4. Voi da trei fraze, deoarece pentru un scriitor din stânga Prutului mai este necesar un exerciţiu de situare, să zic aşa. Se va înţelege de ce chiar din cele trei fraze.
„(Hypatiei) Leo Butnaru i-a dedicat un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu…“ (Cezar Ivănescu, Bucureşti).
„Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova“ (Kiril Kovalgi, Moscova).
„Alchimist solitar, raţionalist şi ingenuu, cu o viziune filozofică asupra existenţei, hrănindu-se cu «iluzia necesară» a scrisului, extrăgându-şi poezia din minereuri lingvistice topite în creuzete livreşti, alternând cu aceeaşi potenţare între poet, prozator şi eseist, între publicist şi traducător, Leo Butnaru este prin excelenţă un poet al texistenţei, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii şi de realitatea «reală», un remarcabil creator de valori artistice contemporane“ (Arcadie Suceveanu, Chişinău).
5. Că aş fi făcut parte din aşa-zisa „generaţie a ochiului al treilea“ (N. Dabija, L. Lari…). Însă, peste ani, exegeţii au revenit, definindu-mă drept intergeneraţionist, una dintre explicaţii reieşind şi din următoarele opinii ale lui Kiril Kovalgi: „Poezia sa e modernă cu desăvârşire, e toată într-un format al contemporaneităţii. Se pare că ea ar fi trebuit să fie afină căutărilor semenilor şi confraţilor săi. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se îmbină organic şi fericit ceea ce s-ar părea că reprezintă calităţi incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoţional-plastică a lumii şi ironia şfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspiraţiei, ba înţepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, şi clasic, şi avangardist“.
6. Am citit, ba chiar am studiat creaţia multor mari poeţi ai lumii de pe întregul mapamond. Le sunt recunoscător tuturor, în egală măsură şi Zeiţei Sintezelor (dacă o fi una), care a supravegheat în subconştientul meu, în firea mea alchimia personalizării propriei mele literaturi, constituirii caracterului şi stilului meu de poet, de beletrist.
În ce priveşte mai tinerii confraţi… Ani de zile, cam din 1974 până prin 1997, din redacţiile ziarelor şi revistelor la care am funcţionat am scris mii de scrisori de îndrumare, de posibilă dumerire întru poezie, proză, literatură în general, adresate celor care râvneau să ajungă scriitori. Pe cei care consideram că merită, i-am publicat, ulterior unii chiar ajungând poeţi. Apoi, aproape două decenii, la Biblioteca „Transilvania“ din Chişinău, am moderat cenaclul literar-artistic Perpetuum, prin care au trecut mulţi tineri care scriau versuri. Posibil, unii dintre ei au învăţat, au deprins anumite lucruri de la mine. Urmaşi însă nu-mi pot fi din simplul considerent că un poet se maturizează doar atunci când îşi confirmă personalitate, individualitate, neasemănarea cu alţi poeţi.
7. Mulţi. Nu trăim timpuri propice studiilor de istorie literară, în urma cărora să se întâmple reevaluări memorabile, readuceri în atenţia prezentului a scriitorilor valoroşi, ajunşi pe nedrept într-un con de umbră. Dar cel mai tragic e că chiar urmaşii-legatari, rudele unor mari scriitori, fel de fel de nepoţi şi strănepoţi, au îngrădit şi îngrădesc accesul la opera părinţilor, bunicilor; operă la poarta căreia, ca pe un semn prohibitiv, e plasat oribil-egoista siglă ©! Pretind sume fabuloase pentru ca unele lucrări ale părinţilor, bunicilor să fie introduse în manuale, să fie răspândite, inclusiv prin intermediul webului. Mă gândesc la foarte redusa circulaţie a operelor lui Sadoveanu, Arghezi, Sorescu, la cea a avangardiştilor români, „monopolizaţi“ de te miri cine. E greu, e amar de vorbit la acest capitol jalnic din istoria literaturii române, inclusiv componenta lui contemporană…
Pot să vă spun doar că opera marilor scriitori ruşi de un leat cu Sadoveanu sau Arghezi, Stănescu sau Sorescu etc. se află aproape integral postată pe internet, orice cercetător sau cititor de rând având accesul la ea. Ca şi în cazul lui Sadoveanu sau Arghezi, plecaţi pe tărâmurile umbrelor în, respectiv, 1961 şi 1967, nu s-au împlinit 70 de ani de la trecerea lor în nefiinţă nici în cazurile lui Boris Pasternak (1960) şi Annei Ahmatova (1966), însă opera acestora, precum şi cea a altor mari colegi de-ai lor, vă stă la dispoziţie în format electronic, inclusiv audiobook. La fel e şi cu moştenirea literară a marilor scriitori din generaţia lui Stănescu, Sorescu – Robert Rojdestvenski (1932-1994), Andrei Voznesenski (1933-2010). E generos oferită pe web şi opera lui Evgheni Evtuşenko (n. 1932), Venedikt Erofeev (1938-1990), aproape completamente cea a lui Iosif Brodski (1940-1996), Viktor Erofeev (n. 1947) etc., etc. Pe internetul „nostru“ ce găsiţi din opera scriitorilor români care au creat sau creează în timpurile amintiţilor lor colegi ruşi? Mai nimic. De parcă urmaşii, rudele, moştenitorii de orice soi le-ar organiza uitarea, depărtarea scrisului lor de cititor. Astfel că, din păcate, şi de azi înainte vor exista destule motive de a vorbi despre scriitori români care au avut şi au parte de cea mai nedreaptă posteritate…
8. Subevaluaţi, în primul rând, câţiva colegi de-ai mei din stânga Prutului. Mai toţi au numele cunoscute deja în plan panromânesc, însă nici pe departe pe cât ar merita-o.
Supraevaluaţi?… Mai fiecare oraş important din România, dar îndeosebi trei-patru filiale ale USR, şi-au tot împins şi îşi împing în prim-plan câte un autor-doi, prin solidaritate inter-provincială, inter-filiale, inter-reviste (eu îl susţin pe al tău, tu îl susţii pe al meu; eu scriu despre tine, tu – despre mine) reuşind să-i facă mari, importanţi, hiper-premiaţi.
9. Şi da, şi nu. Am impresia că o aşa-numită dreptate postumă, care li se face unor autori, e mai mult una… post-spumă. Cam ştiindu-se ce incompatibilitate există între istorie şi adevăr, spusa gen „Istoria ne va da dreptate“ uneori nu e decât una în vânt.
10. Două de ale mele:
O moştenire săracă îmbogăţeşte fantezia moştenitorilor şi vocabularul avocaţilor.
Unele testamente dovedesc că emiţătorii lor au fost dacă nu mincinoşi, cel puţin mari fantezişti.