a23

Dumitru Cerna

O făgăduială cultural-blagiană împlinită

Proiectul cultural de mari dimensiuni şi nădejdi al lui Lucian Blaga şi D.D. Roşca, acela de sincronizare a culturii româneşti la nivelul de cultură universală, făgăduit acum o sută de ani, iată, s-a împlinit. Cultura românească se ridică azi (dar când nu s-a ridicat?) la nivelul de cultură universală. Voi prezenta acest drum secvenţial, fără pretenţia unei analize profunde sau a unui eseu amplu, atotcuprinzător. Sunt flashuri izvorâte dintr-o minte care, cu ani în urmă, a stocat mii de lecturi şi informaţii culturale, dar care azi s-a cam lenevit, a devenit mai uitucă şi jucăuşă, căci deloc mai selectivă. Sunt imagini ale unei memorii răvăşite de nemulţumirile unui om de-o pedanterie, şi intelectuală, expresivă, şi care constată că, în ultimii ani, cultura noastră românească este tributară unor metehne pe care, în naivitatea mea, le credeam demult apuse. Ei bine, nu! Nu eşti tradus, oricât de bine ai scrie, pentru că nu faci parte din găştile puterii de orice fel, nu eşti premiat, pentru că nu prezinţi niciun interes pentru cel ce „dictează“ premianţii. Imaginea universală a culturii româneşti azi seamănă izbitor cu cei ce o diriguiesc: nereprezentativă, tupeistă, costelivă, fără expresivitate, mai amară ca pelinul. De aceea, popasurile mele memoriale se apropie doar de această zonă cu proiectile uitate, fiind prevăzător, lăsând să surâdă în acest text doar cele de până la ea, chiar dacă această zonă este aceea pe care şi sufletul meu hrănit cu suc din floare de soc amestecată cu floare de salcâm o traversează şi o cunoaşte cel mai bine. Dar această zonă poate fi doar o anexă, neconcludentă, la proiectul blagian.

Astfel, Lucian Blaga, prin cursurile sale universitare şi prin opera sa, a stârnit imaginaţia generaţiei tinere de intelectuali români în vremea strămutării universităţii clujene la Sibiu, intelectuali tineri români, între care I. Negoiţescu, Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş care, astfel stârniţi, înfiinţează cea mai expresivă şi şocant modernistă mişcare culturală din România, pe care au numit-o „Cercul Literar de la Sibiu“. Chiar dacă, în larga lor efervescenţă, se despart imediat de conceptele blagiene care îi animaseră, această mişcare de la Sibiu a fost una dintre cele care au militat şi au reuşit să europenizeze, şi nu numai, cultura românească, în splendida ei înflorire.

L-am cunoscut pe Petre Hossu, strălucit discipol în filosofie al lui D.D. Roşca şi al lui Lucian Blaga în perioada sibiană a universităţii clujene, cu care am fost prieten în ultimii săi ani de viaţă. L-am însoţit adesea în Librăria Universităţii şi-n micile plimbări prin centrul oraşului, zăbovind adesea pe una din băncile Pieţei Unirii. Mi-a vorbit cu pathos despre spiritul Cercului de la Sibiu, profund românesc în textura înflăcărată şi universal în ecourile sale, despre prietenii, despre viaţă şi despre nădejdi.

În 2 iunie 1987, l-am cunoscut şi pe Ştefan Aug. Doinaş, prin înlesnirea făcută de poetul Dan Damaschin. Ţinea o conferinţă despre traducerea lui Faust la Casa Universitarilor, iar după conferinţă, Damaschin m-a prezentat marelui baladist. Mi-a zâmbit amabil, m-a privit cu curiozitate, am schimbat câteva cuvinte pline de amabilitate şi i-am simţit mâna foarte caldă şi foarte moale cu care isprăvise de scris în româneşte nu numai tălmăciri din poezia universală, ci şi Faust-ul lui Johann Wolfgang von Goethe, cel cu care se măsurase cu ani în urmă, cei mai grei ai săi, şi Lucian Blaga. A semnat masivul volum şi ne-am despărţit. Nu l-am mai reîntâlnit după această scurtă, dar memorabilă întâlnire.

Un moment important în sincronizarea culturii române cu cea universală l-a constituit mişcarea avangardistă, prin neastâmpăraţii ei reprezentanţi: Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Victor Brauner, B. Fundoianu, ca să-i amintesc doar pe câţiva dintre stranieri, cei care au străfulgerat Europa şi nu numai prin creaţia lor.

Panait Istrati, Romain Rolland şi Nikos Kazantzakis (care asemuieşte înfăţişarea lui Alexis Zorba cu aceea a romancierului român) – trei romancieri ai lumii, trei prieteni a căror preţuire pentru opera literară a celuilalt a fost egală. Romain Rolland, înaintea tuturor, a intuit măreţia scriitorului român, motiv pentru care alerga cu manuscrisele lui Panait Istrati pe la edituri şi reviste. Astfel, pribeagul, rătăcitorul Panait Istrati reuşeşte să vadă, într-una din peregrinările sale franceze, în vitrina unei librării, pentru prima dată în Franţa, un text de-al său prins în gravura tiparului. Panait Istrati, naturalizat de către francezi la marea lor literatură, în ţară regele îi refuza rugămintea de a-i aproba editarea operei complete la Fundaţiile Regale. Spovedania lui Panait Istrati din acest ultim episod este una dintre cele mai dramatice din literatura noastră, căci el însuşi o numeşte Spovedanie pentru învinşi. Regele refuză oferta marelui prozator, iar acesta, învins, moare la scurt timp. Astfel, şi în moarte, Panait Istrati şi Nikos Kazantzakis intră ca doi fraţi, neîmpăcaţi.

Un alt moment de vârf al culturii române a fost atins în anul 1964, când, prin pelicula Pădurea spânzuraţilor a lui Liviu Ciulei (premiul pentru regie la Cannes, 1965), creaţia cinematografică românească reuşeşte sincronizarea ei cu modernismul cinematografiei universale, ai cărei reprezentanţi de seamă erau Ingmar Bergman (A şaptea pecete, 1956; Fragii sălbatici, 1957; Izvorul fecioarei, 1959) şi Andrei Tarkovski (Copilăria lui Ivan, 1962).

Constantin Brâncuşi, la Paris, în miezul încins al măiestriei artei plastice, a făcut să cânte materia. În afară de sinistrul moment american, dar şi al micilor manifestări ale ignoranţei ghizilor din Muzeul Luvru, care-l pronunţă „Brancuzi“ şi-l prezintă ca fiind de origine poloneză – impardonabil pentru cineva care-şi câştigă pâinea de pe urma marelui artist român – în afară, ziceam, de aceste episoade ale confuziei universale, Constantin Brâncuşi a purtat spiritul românesc în întreaga lume, transformându-l dintr-un spirit autohton într-unul universal.

Astfel, atât Constantin Brâncuşi, cât şi Liviu Ciulei au inclus elemente specifice, profund româneşti în circuitul culturii universale.

George Enescu a înfiorat Europa, lumea întreagă, prin muzica sa, specialiştii lumii aşezându-l pe muzicianul român între marii muzicieni ai lumii. Sergiu Celibidache, dirijând orchestra Operei vieneze, dar şi pe cea a Operei Române, interpretându-l pe Enescu, a creat o magie în rândul ascultătorilor, încât aceştia, parcă, au auzit cum se descompun din freamăt, constelaţiile. Festivalul ce-i poartă numele adună în România zeci de muzicieni de renume ai lumii, care stimulează simbioza dintre muzica românească şi muzica universală.

A existat o perioadă fastă, de mari deschideri universale în cinematografia românească, aceea a coproducţiilor de mare amploare cinematografică, perioadă care pare a se reînfiripa, retro, în ultima perioadă, într-un exemplu ilustrativ, acela al filmului lui Nae Caranfil, Closer to the moon (2013/2014), care a avut în distribuţia sa actori de la Hollywood, alături de actori din România, într-o armonioasă interpretare. Întorcându-mă la acea perioadă, aş aminti superproducţia Dacii (1967, în regia lui Sergiu Nicolaescu), care-l prezenta pe exoticul Pierre Brice, în rolul generalului Severus, alături de Georges Marchal şi Marie-José Nat, precum şi peliculele Baltagul (1969, în regia lui Mircea Mureşan), prin participarea extraordinară a actorilor Margarita Lozano (Vitoria Lipan) şi Folco Lulli (oierul Bogza); filmul muzical Cântecele mării (1970, în regia lui Francisc Munteanu), în care, alături de carismaticul Dan Spătaru – cel ce fusese aplaudat în mod record, în 1976, în Cuba, timp de 16 minute şi 19 secunde, fără întrerupere, intrând, astfel, în Cartea Recordurilor – a jucat cunoscuta actriţă rusoaică Natalya Fateyeva. Aceste racordări internaţionale au condus la un interes sporit al lumii faţă de cinematografia românească şi, astfel, la cunoaşterea şi aprecierea culturii româneşti.

Dansul românesc a strălucit pe marile scene ale lumii, alături de marile voci româneşti Leontina Văduva sau Angela Gheorghiu, în persoana artiştilor balerini şi coregrafi: Oleg Danovski, Irinel Liciu, Cornel Patrichi sau clujeanca Simona Noja.

Faptul că marea literatură română nu înregistrează nici până azi un premiu Nobel nu este tributar valorii indiscutabile a literaturii noastre, ci, cred, ideologiei şi umorilor manifestate în mod ciudat de către juriul suedez. În această perioadă au fost propuşi, de noi, românii, dar şi de alţii, străini, de la Blaga până la Cărtărescu, scriitori de mare expresivitate, care pot sta nestingheriţi în panoplia de valori literare ale lumii, alături de mai norocoşii lor confraţi. Cu toate acestea, literatura română există, există şi traduceri, cele de mai încoace tributare prieteniilor de tot felul, dar există, iar poezia românească este, după părerea mea de avid cititor al ei, una dintre cele mai mari ale pământului.

Dar cine ar putea invoca lipsa de universalitate a culturii noastre, câtă vreme un număr considerabil de personalităţi ale acesteia au fost răsplătite cu Premiul Herder de către pretenţiosul juriu: Tudor Arghezi, Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Virgil Vătăşianu, Constantin Noica, Marin Sorescu, Răzvan Theodorescu, Constantin Lucaci, Anatol Vieru, Gheorghe Vrabie, Ion Nicodim sau Mircea Dinescu.

Tripleta de aur a culturii româneşti: Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionesco, cărora li se adaugă atâţia alţi străluciţi români care au păstrat aprinsă flacăra spiritualităţii româneşti în lume, reprezintă coordonatele cu limpezime de izvor ale racordării culturii noastre româneşti la cultura universală.

Nu ne este îngăduit a manifesta niciun soi de complexe în privinţa universalităţii şi a valorii universale a culturii româneşti. Trebuie doar să îngăduim că nu avem voie să ne oprim, că nu avem voie să ne subestimăm, că nu avem voie să ne minimalizăm strădania. Noi suntem membri cu drepturi depline ai culturii europene şi universale.