a22

Mircea Moţ

Dimensiunile…

Dimensiunile majore ale culturii româneşti (din perspectiva conceptelor lui Blaga) se impun fără îndoială în contextul relaţiei acesteia cu istoria. Fără să insist, trebuie să amintesc o idee pe care Lucian Blaga o sublinia în studiul său, Cultura minoră şi cultura majoră. Istoria, „ca timp articulat şi cu spinare, scria filosoful, este dimensiunea în care se desfăşoară şi creşte o cultură majoră“. Din acest unghi cel puţin, spiritul creator îşi verifică flexibilitatea iar motive şi constante stilistice ale culturii minore sunt redimensionate de individualităţile creatoare, pe care acelaşi Lucian Blaga le considera „organe specializate ale unei comunităţi“. Repere pentru acest traseu al metamorfozei sunt suficiente; dacă se cuvine amintit momentul Daciei literare, aceasta se datorează faptului că prin încercarea de conturare a specificului naţional, departe de a fi închidere, se dobândeşte de fapt certitudinea unei individualităţi care ar putea justifica un autentic dialog (nu spunea oare un Heidegger că suntem istorie câtă vreme suntem un dialog?). Pe urmă, lecţia magistrală a lui Titu Maiorescu şi activitatea sa energică( în numele căreia el, olimpianul, cu o vastă perspectivă, accepta să se ocupe de critica literară) prin care legitima, în numele adevărului, forme culturale moderne. În seria amintitelor repere se plasează E. Lovinescu şi extraordinara sa sincronizare, ca să nu mai amintesc elita culturală a perioadei interbelice. Nu trebuie uitat, de asemenea, momentul de referinţă al Cercului Literar de la Sibiu şi euphorionismul, considerat de  Ion Vartic  „o cale de acces, deocamdată potenţială, către ethosul occidental“.

Fixarea culturii româneşti în coordonate noi şi deschiderea sa spre universalitate ca un proces absolut definitoriu s-au impus în perioada interbelică (începând cu anul 1920), în contextul unei Românii ce se bucura ea însăşi de normalitate, atât din punct de vedere politic şi social, cât şi economic. O tendinţă legitimă spre Centru estompa nişte particularităţi regionale, sub semnul autenticităţii şi al modernităţii.

Izolarea culturii româneşti de după 1947, mai ales, a însemnat întreruperea dialogului şi devenirea firească a culturii. O lavă grea a nonculturii impuse nu a anulat tot ce a fost  autenticitate, care a continuat să pulseze dinspre interbelic mai ales. Regimul trecut a încurajat, abil camuflate, forme culturale mimând cultura minoră, în numele specificului naţional (cu derapaje naţionaliste asociate protocronismului), care, în ipostaza lor de cópii perfecte, dar nejustificate în a doua jumătate a veacului trecut, au încercat să adoarmă chiar vigilenţa unor spirite profunde. Aceste forme au proliferat de-a dreptul primejdios, persistând astăzi şi contând pentru mulţi ca forme culturale autentice. Ele se manifestă, în absenţa unei iniţieri sistematice în cultură şi a unei pedagogii eficiente la o scară naţională, la modul agresiv, având pretenţia de a se substitui culturii autentice.

Ceea ce deosebeşte cultura românească de astăzi de cultura gândită de cei doi mari filosofi nu este deloc lipsa individualităţilor creatoare şi nici a dialogului cu alte culturi. Contextul în care se defineşte astăzi cultura este cu totul altul, social, economic şi, mai ales, politic. Există un contrast între universul culturii şi cel al politicii, fapt ce le dă dreptate unora să considere că din acest punct de vedere se poate vorbi de două Românii.

Este destul de greu de spus dacă se poate vorbi astăzi despre o cultură românească „mare“ sau „mică“ (autentică însă). Oricum, trebuie să-i dăm dreptate lui Noica atunci când afirmă că „noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei“.

Înclin să cred că putem vorbi de o cultură „intermediară“. Să fie până la urmă acesta destinul ei?

În cartea sa din 1936, Schimbarea la faţă a României, E. Cioran scria printre altele: „Fericite acele popoare care au reuşit să fie primejdie pentru lume“. Înlocuiesc termenul „primejdie“ cu acela de semnificaţie sau reper! Sunt fericite într-adevăr popoarele care au reuşit să însemne ceva pentru lume! Cred însă că întrebarea pe care o pune Cioran în cartea amintită rămâne valabilă pentru cultura românească: „Avea-vom fericirea să devenim primejdie pentru noi înşine“?