a9

1. Iacobescu: Destin în penumbră

Oliviu Crâznic

Pe numele său adevărat Armand Iacobsohn (Jacobson, după alte surse), poetul care „n-a zâmbit o dată“[*] şi care avea să rămână în istoria literară şi în memoria admiratorilor drept „D. Iacobescu“ s-a născut în anul 1893, în plin „Fin de siècle“ european (utilizăm aici acest termen, desigur, în sensul specific prin care se desemnează spiritul cultural al epocii respective, şi nu în sensul general de simplu „final de secol“) şi a decedat la vârsta de nouăsprezece ani (1913), răpus de tuberculoză. Şi-a început cariera literară abia cu puţin înainte (1912) de prematurul său sfârşit, debutând publicistic în revista lui Ion Minulescu, Insula – singurul său volum, Quasi, apărându-i postum, în 1930, cu o prefaţă semnată de Perpessicius. Încadrat îndeobşte în curentul simbolist, putem identifica în opera sa şi elemente cert expresioniste (poemul Vis negru, de pildă); în ceea ce ne priveşte, îl considerăm a se poziţiona, în destule poezii, ca exponent de seamă al decadentismului (suprapunerea curentelor simbolism şi, respectiv, decadentism este, să ne amintim, parţială şi, întotdeauna, dificil de conturat, chiar dacă ne raportăm direct la manifestul cultural Le Symbolisme, publicat în 1886 – chiar în scopul delimitării celor două curente – în Le Figaro, de către eseistul Jean Moréas).

Insuficient apreciat, meritând fără îndoială studii mai extinse şi recunoaştere mai largă decât cele de care a avut parte în secolul al XX-lea, D. Iacobescu este readus în atenţia cititorilor (şi exegeţilor) români în anul 2014, printr-o remarcabilă republicare a volumului Quasi (Craiova: Aius, 2014), sub forma unei ediţii critice îngrijite de Ştefan Bolea (doctor în filosofie, doctor în filologie), asupra căreia ne vom opri puţin în cele care urmează. Ediţia în cauză, publicată pe hârtie albă de calitate superioară, ne atrage imediat atenţia prin prezentarea pe copertă a unei picturi simboliste (cum altfel!), Speranţa (legată la ochi…), aparţinând lui George Frederic Watts (cunoscut, printre altele, şi pentru afirmaţia, fundamental simbolistă, „Eu pictez idei, nu obiecte“). Prefaţa, Simbolismul crepuscular al lui D. Iacobescu, constituie, după cum ne mărturiseşte chiar autorul acesteia, Ştefan Bolea, „o pledoarie pentru includerea poetului în contra-istoria nihilistă a poeziei române“ şi este acompaniată de o foarte utilă şi interesantă Cronologie simbolistă (semnată tot de îngrijitorul ediţiei)[**].

Pregătit astfel sufleteşte (ori cel puţin aşa are impresia), cititorul pătrunde pe tărâmul liricii sinestezice a lui D. Iacobescu, poeziile acestuia tratând cu un talent incontestabil boala, moartea, iubirea vinovată, extravagantele „fêtes galantes“ ale epocilor trecute, nebunia, decăderea urbană – o adevărată călătorie iniţiatică prin cimitire gotico-romantice ori prin budoare elegante, prin porturi măreţe ori prin aziluri groteşti (remarcăm aici o afinitate a conaţionalului nostru nu numai cu acei „Poètes maudits“ francezi în vogă în România vremii, ci şi cu faimoşii „Graveyard Poets“ ai Albionului). Ajungem să cunoaştem, aşadar, prin intermediul trăirilor intense ale poetului (care ne condamnă şi pe noi, cititorii, la trăiri similare), Amurgul, Spleenul, Versul pervers, Noaptea de toamnă, Moartea amantului, Agonia, Elegia unui tânăr modern, Melancolia, Încătuşarea, Fantezia, Metafizica, Nocturna, Noaptea fantastică, Eldoradoul, Revolta… Descoperim versuri dedicate Unor Doamne, dar şi Rugăciuni…

Ne plimbăm În umbră, dar şi Prin ceaţă, parcă într-o Capricio-Fantezie aflată, permanent, sub semnul aprig al Coasei, dar animată, sfidător, de pasiune şi de rafinament:

„Apusul cască roze mari de sânge;
Prin parc ţâşnesc izvoare de parfum…
Ascult cum plâng fântânile şi cum
Pe nervii mei arcuşul serii plânge.

E-o muzică pierzându-se-n trecut,
Un vis fugind pe-o strună de vioară,
Trezind ecoul stins odinioară
Şi-amantele ce dorm în gropi de lut.“

(Amintiri în amurg)

De parcă nu ar fi fost suficientă această halucinantă descindere în sufletul unui geniu apus, volumul continuă cu superbe Tălmăciri, care ne oferă capodopere ale literaturii universale, în variante filtrate prin talentul combinat (poet-traducător) al lui D. Iacobescu: Strigoiul, Reculegere, Scheletul plugar, Cântec de toamnă, Tristeţea lunii, Uriaşa(Charles Baudelaire), Plimbare (Paul Verlaine), Suspin (Stéphane Mallarmé), Seară, Clipe de vară (Albert Samain), Excelsior (Longfellow). Iată, pentru exemplificare, câteva versuri din Strigoiul lui Baudelaire, suficiente pentru a ne crea o imagine adecvată cu privire la valoarea culturală a acestei secţiuni a cărţii:

„Şi-ţi voi da, odorul meu,
Pale sărutări de lună,
Alintări de şerpi ce greu
Se târăsc în văgăună.

…Până seara-ntr-un târziu.

Alţii vor stăpâni să-ţi fie
Prin umilă gingăşie,
Eu prin groază vreau să-ţi fiu.“

În sfârşit, ediţia critică se încheie, evident, cu Referinţe critice, bogate şi atent selectate. Au cuvântul: Tudor Vianu, Nicolae Davidescu, Eugen Lovinescu, Perpessicius (ar fi de dorit aici, considerăm, ca o viitoare ediţie revizuită să includă prefaţa originală, semnată de Perpessicius, integral), G. Călinescu, Dumitru Micu, Horia Oprescu, Ana Blandiana, Constantin Ciopraga, Silvian Iosifescu, Marian Papahagi, Marin Mincu. Privitor la Referinţe, am dori să semnalăm câteva aspecte interesante pe care ni le relevă acestea: Mai întâi, avem ocazia să aprofundăm controversa semnalată de Ştefan Bolea în prefaţă, parcurgând variate opinii în acest sens: şi-a împlinit D. Iacobescu destinul poetic (Tudor Vianu), ori, dimpotrivă, moartea timpurie l-a împiedicat să îşi dea măsura talentului (Dumitru Micu)? Apoi, aflăm autorii preferaţi ai decadentistului nostru: „Shakespeare, Walter Scott, Byron, Dickens, Miss Brontë, Conan Doyle, Kipling, Oscar Wilde, Zola“ şi, desigur, simboliştii (pe care i-ar fi descoperit la vârsta de optsprezece ani…).

În al treilea rând, ne este deconspirată „formula de artă“a lui D. Iacobescu, chiar de către poet: „Totul depinde de felul tratării… cu multe imagini, cu fraze armonioase, învăluite în oarecare duioşie plină de farmec…“ Această „ars poetica“ subliniază o diferenţă fundamentală între opera românului şi cea a majorităţii decadentiştilor (ori simboliştilor) străini: „duioşia plină de farmec“ îl îndepărtează de satanismul (artistic) byronian (pe care îl regăsim, de pildă, din plin, la George Bacovia), de titanismul revoltei sociale, şi îl apropie de sentimentalism ori, cel puţin, de prerafaelitism.

Concluzionând, D. Iacobescu şi-a îmbrăţişat soarta tragică – putem spune chiar că „şi-a trăit moartea“ – în cel mai elegant, în cel mai util omenirii mod posibil: creând. El a transformat, astfel, catastrofa personală în catalizator, presimţirea sfâşietoare a trecerii – în geniu şi artă pură. I-a fost dăruit un destin în penumbră, nu numai în timpul scurtei sale vieţi, ci şi după Marea Plecare, subestimându-i-se forţa poetică şi minimalizându-i-se nejustificat rolul literar-istoric, de către majoritatea criticilor şi editorilor secolului trecut. Un destin în penumbră care, sperăm, se apropie acum de sfârşit, pentru a lăsa loc unui destin mai luminos (şi mai meritat), după republicarea volumului Quasi– prilej pentru (re)descoperirea unui decadentist exemplar, a cărui prezenţă în manualele şcolare viitoare ni se pare a fi de domeniul necesităţii.

[*] Identificăm aici una dintre numeroasele asemănări care îl leagă pe D. Iacobescu de un alt mare decadentist, născut cam în aceeaşi perioadă (1890), decedat de asemenea prematur, după maladii şi privaţiuni – Howard Phillips Lovecraft, scriitorul fantastic despre care se spunea că ar fi avut câte un coşmar în fiecare noapte.

[**] Menţionăm, pentru cei interesaţi, faptul că atât prefaţa, cât şi cronologia în cauză au apărut şi ca articole de sine stătătoare, sub titlurile Un Rimbaud de la sfârşitul simbolismului (Apostrof, nr. 11/2014), respectiv Trei cronologii simboliste. A – Iacobescu (EgoPHobia, nr. 54/2018).