a6

Colectivizarea agriculturii şi violenţa politică

Cristian Vasile

Deşi este un subiect relativ bine reflectat în istoriografia postdecembristă (cu contribuţii autohtone şi străine, îndeosebi anglo-saxone – repede traduse în româneşte), tema colectivizării agriculturii nu pare să fie încă epuizată. O dovedeşte un recent volum coordonat de istoricii Dorin Dobrincu şi Constantin Iordachi – Edificarea orânduirii socialiste. Violenţa politică şi lupta de clasă în colectivizarea agriculturii din România, 1949-1962, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2017, 406 p. Cartea – o amplă lucrare de interpretare – este însoţită şi de două consistente volume de documente; multe dintre aceste surse istorice sunt inedite şi reflectă adecvat tematica volumului colectiv de studii. Acesta din urmă beneficiază de contribuţia unor istorici recunoscuţi (coordonatorii înşişi, Octavian Roske, Cornel Micu, Dumitru Lăcătuşu, Iuliu Crăcană ş.a.) şi tratează problematica transformării socialiste a agriculturii din perspectiva violenţei politice şi a luptei de clasă specifică îndeosebi primului deceniu de regim comunist, perioadă de impunere forţată a gospodăriilor agricole colective (GAC).

Această serie de volume este o realizare de excepţie care urmăreşte multitudinea formelor de violenţă, coerciţie, precum şi acţiunea aparatului administrativ şi de represiune, dimpreună cu reacţiile ţăranilor, de rezistenţă, rezistenţă pasivă, tergiversare, abandonare a satelor, acomodare (târzie) etc., o realizare istoriografică cu atât mai meritorie cu cât a încercat să acopere cât mai bine tematic şi teritorial spaţiul României, având şi două contribuţii despre procesul colectivizării în zone locuite cu preponderenţă de etnicii maghiari. În plus, în carte există şi un capitol dedicat colectivizării în Republica Moldova, datorat istoricului basarabean Dumitru Lisnic (Colectivizarea agriculturii în RSSM. Studiu de caz: raionul Bălţi, 1944-1950) care ne invită şi la un mai accentuat demers comparatist. Într-un fel, lucrarea este o continuare a volumului din 2005, coordonat de aceiaşi editori ca şi acum – Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România, 1949-1962, cu un cuvânt înainte de Gail Kligman şi Katherine Verdery, Iaşi: Polirom, 2005.

Cartea are meritul că valorifică o cantitate impresionantă de documente de arhivă (multe inedite) şi, în plus, aproape fiecare studiu – publicat în primul volum, cel de interpretare – foloseşte inclusiv mărturiile orale, memorialistica, surse uneori greu de utilizat şi de integrat într-un discurs istoriografic. Utilizarea acestor mărturii este cât se poate de adecvată şi binevenită, acoperind inclusiv un subiect sensibil, acela al şantajării familiilor, a rudelor, cunoscuţilor etc. cu scopul de a-l determina pe proprietar, pe titularul gospodăriei ţărăneşti, să îşi cedeze pământul către GAC. Acest gen de presiune a inclus: ameninţarea cu excluderea de la studii sau cursuri, concedierea din serviciu, şicanarea, sancţionarea, blocarea promovării profesionale ş.a.m.d. Problematica aceasta este cât se poate de delicată, pentru că implică inclusiv o generaţie care s-a remarcat după 1989 în afirmarea unor principii democratice, ale anticomunismului liberal, dar care în anii 1950 a intrat într-o logică a conformismului, a supravieţuirii; este şi cazul istoricului Apostol Stan, care în cartea sa de memorii recunoaşte ruşinat şi înciudat că el – tânărul ajuns la oraş, având perspectiva blocării ascensiunii sociale din cauza unui părinte categorisit drept chiabur – a contribuit decisiv la colectivizarea gospodăriei tatălui său (originar din comuna Teiu, regiunea Argeş), silindu-l să accepte înscrierea în GAC.

Cartea are între obiectivele principale scoaterea în evidenţă a consecinţelor de lungă durată ale politicilor represive în lumea satului. Colectivizarea a fost un adevărat război contra ţărănimii (p. 7), echivalând cu o confiscare de proporţii uriaşe (p. 14), făcută sistematic şi cu o instigare la ură aproape fără precedent în istoria secolului XX autohton (egalată şi depăşită poate doar de virulenţa antisemită care a condus la politici genocidare). Violenţa fizică, morală, înscenările judiciare, discriminările administrative şi economice, presiunile economice (în primul rând cotele împovărătoare – p. 15) sunt câteva subiecte predilecte care se regăsesc în volum. Pentru anihilarea gospodăriilor ţărăneşti necolectivizate şi pentru înfrângerea rezistenţei „chiaburilor“ s-a folosit întreg aparatul represiv, format din organe de partid şi de stat, Miliţie, Securitate, chiar trupe de grăniceri, Armată, justiţie, procuratură, tribunale militare. În general, după „revoluţia arhivistică“ din anii 2006-2007 istoricii au avut la dispoziţie documentele istorice relevante (din păcate, accesul la arhivele Miliţiei – mult mai prezentă la sate decât Securitatea şi cu o reţea proprie de informatori – nu a fost obţinut). Represiunea la sate a însemnat: violenţă propriu-zisă şi simbolică, deschiderea focului, execuţii sumare, reţineri, arestări, torturi, presiuni fizice şi morale, deportări (în Bărăgan, Dobrogea) şi nu în ultimul rând confiscarea bunurilor.

Unul dintre cele mai consistente studii – care, în plus, deschide volumul colectiv – este cel al lui Constantin Iordachi, intitulat De la „purificarea naţiunii“ la lupta de clasă: „securitizarea“ evreilor şi chiaburilor în regimurile totalitare din România, 1940-1960. Ideea lui Constantin Iordachi – ingenioasă şi binevenită – a fost aceea de a se concentra nu asupra conflictelor şi a ostilităţii ideologice dintre extremele politice (comunismul şi fascismul/naţionalismul integral), între dictaturile de extremă dreapta şi extremă stânga, ci asupra continuităţilor instituţionale, ideologice şi propagandistice, având în minte mai ales lupta comună a acestor extreme (mişcări/partide/regimuri politice) contra instituţiilor şi practicilor democratice (pp. 29-30). Dincolo de diferenţe importante, există şi asemănări uneori frapante – incriminarea atât a evreilor, cât şi a chiaburilor drept „lipitori ale satelor“; asocierea chiaburului, ca şi a evreului, cu îmbogăţirea prin speculă şi cu camătă (p. 52); sugestia că chiaburii ar fi de alt neam (introducându-se astfel şi o vagă tentă rasistă – p. 62) etc. Mai multe instituţii de coerciţie şi teme propagandistice au fost similare (p. 30), după cum comune au fost convergenţa măsurilor represive pentru înregimentarea ideologică a societăţii, precum şi mitul renaşterii politice prin lupta contra „agenţilor degenerării“. Aceste campanii de demonizare a unor categorii etno-religioase sau sociale (evreii, respectiv chiaburii) au folosit strategii asemănătoare de dezumanizare, izolare şi eliminare. Capitolul semnat de C. Iordachi are şi o miză teoretică încercând – pe urmele lui Barry Buzan şi Ole Wæver – să aclimatizeze în context românesc conceptul de „securitizare“, văzut ca o tehnică de guvernare ce identifică pericole existenţiale (evreii/chiaburii) la adresa securităţii statale, proclamând în consecinţă îngrădirea şi eliminarea lor (p. 34).

Volumul este completat prin studii de caz vizând colectivizarea şi violenţa politică din diverse regiuni ale României, texte semnate de Sanda Borşa, Livia Coroi, Sándor Oláh, László Márton, Alexandru-Dumitru Aioanei, capitole care îmbogăţesc o carte extrem de necesară, inclusiv pentru înţelegerea realităţilor de astăzi ale satului românesc.