a28

Contabila

Radu Mîrza

Sunt contabilă la o importantă instituţie de stat din oraş. Îmi petrec zilele de lucru la birou, înconjurată de dosare, rapoarte, situaţii, fişe şi iarăşi dosare… Am pe birou un calculator plin de softuri de contabilitate şi, în ciuda părerii oamenilor, am auzit-o şi la televizor şi pe stradă, în calitate de funcţionar la stat nu am vreme de Solitaire, internet, Facebook şi alte asemenea distracţii. Biroul meu este la parterul înalt al unui palat baroc, care se spune că ar fi aparţinut unei familii de baroni cu un nume pe care niciodată nu ştiu să-l pronunţ. Pe faţadă este o inscripţie veche, pe care scrie numele lor, dar cine are vreme să caşte gura la ea. Masa mea de lucru este lângă geam. De câţiva ani, ni s-au pus geamuri termopan şi nu mai trage curentul ca înainte. Tâmplăria veche era de pe vremuri, cică din secolul XIX a spus un profesor de istorie care a venit pentru ceva hârtii legate de un proiect al său. Dar m-a fascinat întotdeauna grosimea zidurilor, care trebuie să fie de 1 metru. De la birou nu văd direct pe geam, pentru că geamul este, cum spuneam, la 1 metru distanţă de scaunul meu ergonomic. Nu văd bine pe geam şi pentru că geamurile de la parter, chiar dacă e un parter înalt, sunt protejate cu un cadru de gratii din fier forjat, cu tot felul de decoraţii în formă de floricele înconjurate de frunze. Din fontă, dar totuşi graţioase. Îmi place să le privesc mai ales dimineaţa, când îmi beau cafeaua şi când pălăvrăgim cu colegele de birou. Întotdeauna m-am întrebat dacă baronii ăia au pus să se monteze grilajul la ferestre pentru a se păzi de hoţi sau pentru a-i bucura pe cei care privesc pe geam, dinăuntru în exterior sau de afară în interior.

În biroul nostru nu se întâmplă niciodată nimic interesant. Interesant este pe stradă, mai ales când este vară şi stăm cu fereastra deschisă şi se aude orice foşnet. Deşi contabilitatea este în chiar centrul oraşului, care este aglomerat, strada spre care dă geamul biroului meu este foarte liniştită. Mai trece câte o maşină, o grămadă de pietoni şi, în timpul anului şcolar, copiii de la cele trei licee importante care sunt în apropiere. Dar acum este vară, o vară foarte călduroasă, şi copiii sunt cu toţii în vacanţă, la bunici.

Şi totuşi, ieri am auzit voci de copii. Mulţi copii, cred că veniţi în vreo excursie, se auzeau tot timpul, peste ele, vocile învăţătoarelor sau ale profesoarelor care îi supravegheau şi care îi tot puneau să urce pe trotuarul strâmt, deşi nu mai trecuse o maşină de jumătate de oră. Exact, ieri s-a oprit aproape de fereastră o maşină de la Electrica, iar muncitorii au verificat ceva la o lampă stradală. Bineînţeles că s-a auzit tot ce au povestit. Mai puţin despre tensiune, volţi şi becuri şi mai mult aluzii la doamnele pe care le vedeau că lucrează la birourile cu geamurile deschise. Încercau să le convingă să intre în vorbe cu ei, dar niciuna nu s-a lăsat provocată. Ba da, mint, a ieşit pe geam o colegă de la Aprovizionare, de la etaj, cu care au povestit ceva despre îngheţată. Nu ştiu, nu am fost atentă.

Tocmai trece un alt grup. Par să fie pensionari. Se mişcă lent. Vreo 20 sunt, toţi cu pălării de soare, rucsacuri, aparate foto, hărţi şi ghiduri. În frunte e o tânără care s-a oprit în dreptul ferestrei vecine şi le-a explicat ceva arătând spre florile de pe grilaj, dar vorbeau într-o limbă ciudată şi nu am înţeles. O colegă de birou zice că ar fi finlandezi, sau lituanieni, că seamănă limbile. Oare de ce nu a găsit o explicaţie mai apropiată de noi, de ce crede că ar fi atât de departe turiştii?

Între timp, m-am adâncit în hârtii. A intrat şeful, nervos ca de obicei, nu ştiu ce situaţii nu păsuiau cu raportările. M-am făcut că plouă, nu e treaba mea. Mai bine ascult strada. Trece o maşină. Ceva maşină scumpă, e foarte silenţioasă. Nu îndrăznesc să arunc o privire, deşi mor de curiozitate. Iar acum se aud nişte paşi. Şi o bicicletă cam hârbuită.

– Unge lanţul! strigă colega pe care tocmai se descărcase şeful, ieşit din birou de 30 de secunde.

În casa de vizavi se fac ceva renovări. Nimic nu mă deranjează mai mult decât bormaşina care nu se mai opreşte. Este ceva casă veche, dar nu cred că e palat, stau câteva familii acolo în curte. E o casă numai cu parter, dar are geamuri mari, fără grilaj. Pe două ferestre sunt prinse, probabil în cuie, ceva pături. Nu ştiu de ce. Te miri cine stă acolo. Undeva în aceeaşi curte stă o doamnă care lucrează în aceeaşi instituţie cu mine, dar la un alt serviciu. A fost norocoasă că a prins locuinţă aşa de în centru. Dar nu la ea se renovează. Aş fi ştiut.

Trece o ambulanţă. La cine i s-o fi făcut rău? Nu e de mirare, pe căldurile astea…

A mai trecut o zi. Azi am ajuns mai devreme la serviciu, şoferul troleibuzului a făcut minuni. Fac eu cafeaua şi până să vină colegele de birou am vreme să o savurez. E cumpărată de la o doamnă care vine o dată pe săptămână şi aduce tot felul de produse. Cică e din Germania cafeaua. Cine ştie?, dar e bună. Am deschis geamul şi sunt cu un ochi spre stradă. Adevărul este că îmi place să fiu mai degrabă atentă la stradă decât la milionul de foi din faţa mea. Ieri m-a întrebat cineva venit pentru o notă justificativă dacă nu mă înec între atâtea foi şi dacă nu mă plictisesc să fac zi de zi acelaşi lucru? L-am privit lung, neştiind ce să-i spun. Ceea ce cu siguranţă nu i-am spus este că ador să privesc, chiar şi numai cu un ochi, la stradă şi să fiu atentă la zgomotele ei. Nu ştiu dacă m-ar fi înţeles. Colegele mele cu siguranţă nu. Tocmai discută despre ceva produse din catalogul Avon. M-am săturat de Avon.

Am citit undeva că Avon este un râu în Anglia. Interesant. De aici o veni numele firmei? În urmă cu câteva săptămâni chiar au venit nişte englezi, pe care directorul i-a dus peste tot prin clădire, cică ceva arhitecţi, care au tot făcut fotografii şi au măsurat pereţii. Li s-a părut interesantă, zice o colegă care pricepe ceva englezeşte, bara metalică de susţinere care ţine peretele interior la distanţă de peretele exterior al clădirii. Cică este foarte veche, ar fi spus englezii. De Crăciun, noi agăţăm tot felul de decoraţii de ea. Noroc că nu au rămas acolo. Directorul i-a lăsat să se plimbe peste tot prin clădire, să măsoare tot felul de chestii. După vreo jumătate de oră, s-au întors şi cred că ne-au cerut permisiunea să ne deranjeze. Au scanat ceva pe perete. Colega care o rupe englezeşte a fost revoltată că ne deranjează iarăşi. Sper că nu au înţeles englezii ce a spus.

După vreo două ore, le-am auzit vocile de pe stradă. Se vede că plecau. Au rămas câteva minute pe trotuarul din faţa clădirii şi au tot parlamentat ceva. Am aruncat o privire şi culmea că m-au văzut. Le-am făcut cu mâna, deşi acum îmi este ruşine pentru asta.

Am aflat apoi că sunt ceva echipă care studiază cum a fost construită clădirea, cică ar fi foarte importantă. Ar fi fain dacă aş şti mai multe despre ea. O fi ceva pe Google despre ea? Trebuie să mă uit odată când sunt singură în birou. Nu ştiu dacă găsesc, că nu ştiu ce să caut?

A început luna august. Acum chiar că e de nesuportat căldura. Dar dimineaţa mă bucur să plec la serviciu, căldura din apartamentul meu de la etajul 9 mă omoară noaptea, dar mi-te ziua. În birou e bine, clădirea are ziduri groase şi ţin răcoare. De ce o fi făcut baronul acela un palat cu ziduri aşa groase?

Se aud paşi pe stradă. O doamnă simandicoasă pe nişte super tocuri. Asta sigur nu a sprintat după troleu, ca mine. Iar coafura trebuie s-o fi costat jumătate din salariul meu. Mai trece cineva. Un domn în bermude, cu geantă diplomat şi şlapi. Pe acesta îl arăt colegei care are biroul cu vedere spre fereastră. Zice că păcat că nu are telefon cu cameră, îi punea poza pe Facebook. Cam stupid comentariu, cred.

Pe coridor se aude vocea şefului. Sper că nu intră la noi. Uf, bine, a intrat în biroul vecin. Mi-e milă de colegele de-acolo. Pe una tot timpul o apucă plânsul după ce iese directorul. La asta i-ar prinde bine un birou cu vedere la stradă, ca mie. Dar biroul ei nici nu are vedere la stradă, ci un amărât de geam care dă în coridor, iar geamul e degeaba, pentru că femeia de serviciu a pus acolo nişte plante plictisite.

Trece un camion. Ce caută camioane pe strada asta? Nu sunt firme să facă aprovizionarea. S-o fi rătăcit. Nici nu mă mir. Sunt tot felul de străduţe strâmte pe aici. Cică aşa le-au construit ăştia pe vremea ungurilor. Păi da, că atunci erau numai caleşti, nu erau maşini, iar camioane nici atâta.

După camion, se mai aude un motor mare. O dubă. Dar o ştiu după zgomotul motorului, e Sprinterul de la Cargus. Ăştia tot fac livrări la clădirea de birouri de pe strada vecină. Cred că le merge bine. Da, a trecut, era Sprinterul de la Cargus. Sunt o grămadă de maşini pe care le recunosc după motor. Cum e şi Mercedesul care merge de vreo două ori pe săptămână la clinica privată de mai sus. O fi vreun doctor care lucrează acolo. E un Mercedes fain, negru, lucios, tot timpul curat imaculat. Când are vreme doctorul acela să îl tot spele, că o fi ocupat?

No, încă un grup. Ceva tineri, mulţi. Se aud tot felul de limbi. Nu e aici colega aia care se pricepe la finlandeză şi la lituaniană, că au şi făcut mişto alte colege de ea. Eu nu m-am băgat, deşi eu eram lângă geam, eu am auzit cel mai bine ce vorbeau. Sunt şi ceva unguri, şi franţuzeşte se aude, şi engleză, cred că şi poloneză. Nu ştiu. Trebuie să fie vreo 30. Merg spre piaţa centrală, cred că este ceva reuniune a tineretului acolo, că zilele astea e plin de tineret prin oraş, tot felul de străini. Ieri am văzut şi negri, şi chinezi. Am ieşit cu o colegă la 11 să luăm covrigi şi erau vreo 7-8 chinezi, dar colega cealaltă spunea că sunt japonezi, că uite ce aparate foto scumpe au, că chinezii nu sunt aşa bogaţi. Pe mine m-ar fi interesat să ştiu de negrii ăia, de unde erau? Poate erau chiar din Africa. Nu ştiu pe nimeni din Africa. O fi din Africa studenţii ăia negri de la Medicină? Vară-mea de la Chicago s-a măritat cu un negru, dar acela e american. I-a zis la mătuşa că acum nu se mai spune negru, ci afro-american. Poate îl aduce acasă, să-l văd şi eu.

Când ne-am întors cu covrigii, a intrat pe poartă o limuzină, e a directorului general. Cică ar fi costat 60000 de euro. Bine că iarna stau cu reşoul sub birou, şi încă pe ascuns, să nu vadă administratoarea, că ne face sesizare la direcţiune. Poarta e foarte faină, e veche. Deasupra e inscripţia aceea cu numele baronului şi a lui nevastă-sa, numele ei este simplu, Iulia. A chemat-o ca pe bunica.