a14

Cum şi de ce am învăţat ungureşte

Niculae Gheran

Minţim adesea, cu o rară candoare, convinşi că spunem adevărul: „Ca să studieze proza de ucenicie a ofiţerului de honvezi Oliver Rebrean – Niculae Gheran a învăţat limba maghiară!“ Nici vorbă de aşa ceva. Nevinovat era şi confratele Ion Moise, întâlnit la casa de creaţie din Sovata, unde mă auzise în piaţă cum vorbesc cu o frumoasă chişason, cumpărând de la dânsa nişte brânză, ouă, lapte şi pâine cu pitchiulco, cum se zice la cartofi. În realitate, mă foloseam de rămăşiţele unei vorbiri uitate.

Să fi avut vreo cinci ani, când profesorul Urlăţeanu, somitate medicală, chemat să o consulte pe sora cea mare, grav bolnavă de tuberculoză, s-a pronunţat ritos: „Înainte de a salva pe domnişoara, trebuie izolaţi ceilalţi copii, să nu locuiască împreună.“ (Din păcate, sfat tardiv.) Am început să plâng, fiindcă de Lenuţa mă lega un comerţ profitabil. Biata mamă, disperată că-şi pierde o fată de 16 ani, o întreba mereu ce-ar vrea să mănânce, unde-o vedea secată de boală, primind mereu acelaşi răspuns: „O ciocolată!“ Şi mă trimitea să-i cumpăr un baton „Milka“, uitând că şi eu îs copilul ei. Îmi sfârâiau picioarele până pe Calea Moşilor, la cofetăria „Suchard“, de unde mă întorceam, tot în fugă, aşteptând să se facă dreptate. Cum dispărea mama, cum primeam toată ciocolata de la Lenuţa, motiv pentru care şi azi, seara, după „Tatăl nostru“, cu ea deschid pomelnicul celor de Dincolo – părinţi, rude şi prieteni – pentru iertarea păcatelor, deşi, copilă fiind, nu văd ce rele va fi putut avea, iar Judecata de Apoi s-o fi terminat de mult.

Ungureşte am învăţat la Macşa, în fostul judeţ Trei Scaune (astăzi Covasna), unde părinţii au fost nevoiţi să ne trimită cu guvernanta Marişca Gabor, fie-i ţărâna uşoară, care şi până atunci ne avusese în grijă. Numai că acolo, într-o gospodărie curată, rătăciţi printre vecini, nimeni nu pricepea ce vorbim – şi invers –, cu excepţia Marişcăi şi a căţelului, care, strigat, venea la comandă, înţelegându-ne perfect. Săturaţi de ogradă, cu el ne-am vărsat în uliţă, unde joaca ne-a fost tălmaci făcând castele în nisip, trăgând şi plimbaţi în nişte cărucioare, asemănătoare căruţelor adevărate, jucând aceeaşi „Baba oarba“, cu băieţi şi fete ce mureau de râs când, la „telefonul fără fir“, le poceam cuvintele, de-ajunseseră să se poreclească hazos cu „echivalentele“ noastre.  Până a fost să vorbim la fel ca ei. Nici azi nu pricep de ce, după moartea Lenuţei, reveniţi în Capitală, mă certam cu soră-mea, mai mare cu doi ani, doar în maghiară, spre nedumerirea mamei, care, nepricepând nimic din ce bozgodărim, se uita ca găina ce-a clocit ouă de raţă.

Precum răţuştele, şi măcăitul lor s-a dus pe apă. Îl înţelegea doar regretatul Mircea Zaciu, care, la petreceri, avea grijă să am paharul plin, cu rugămintea de a cânta pe ungureşte, melodii ţinute minte până azi, ca apoi să mă asculte, cu mâna la gură, să nu-l văd râzând:

– De ce te hlizeşti, dom’le? Sună rău?

– Da’ de unde?! Înţeleg tot, dar ştii cum? E ca şi cum dintr-o broască ţestoasă a plecat vietatea şi a rămas carapacea.

– Atunci mai toarnă un pahar, că te fac să plângi, profesore, când ţi-oi zice o romanţă de amor, cum clămpănea la pian, cu ochii înlăcrimaţi, doamna Lenke Benke – năpădită, probabil, de amintiri duioase –, de mi-era milă de ea – asistând-o tăcut, cu coatele pe-o măscioară. Sau te fac să joci, ca la nuntă, boierule, c-o melodie de petrecere, cu unpiroş cancio, piroş bor, că roşu-i şi vinul ce-l bem. No, servus!